Concluzii juridice privind funcționarea platformelor de internet legate de serviciile de transport pe baza cauzei Airbnb C-390/18

OPINIA AVOCATULUI GENERAL SZPUNAR

https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=213504&pageIndex=0&doclang=en&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=27786348

livrate la 30 aprilie 2019 (1)

Cauza C-390/18

în prezența:

YA,

AIRBNB Irlanda UC,

Hotelière Turenne SAS,

Association pour un hébergement et un tourisme professionnel (AHTOP),

Valhotel

(Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de judecătorul de instrucție de la Tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris) (Franța)

(Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare - Libera prestare a serviciilor - Directiva 2000/31/CE - Legătura dintre gazdele, întreprinderi sau persoane fizice, care dețin o locuință disponibilă spre închiriere și persoanele care caută acest tip de locuință - Prestare suplimentară a diferitelor alte servicii - Reglementare națională care prevede norme restrictive pentru exercitarea profesiei de agent imobiliar)

I. Introducere

1. În hotărârile pronunțate în cauzele Asociación Profesional Elite Taxi (2) și Uber France (3), Curtea a statuat că un serviciu de intermediere al cărui scop este de a pune în legătură șoferi neprofesioniști care utilizează propriile vehicule cu persoane care doresc să efectueze deplasări urbane, care este legat în mod inerent de un serviciu de transport, nu constituie un serviciu al societății informaționale și este exclus din domeniul de aplicare al Directivei 2000/31/CE. (4)
2. Prezenta cauză se referă, de asemenea, la problema clasificării serviciilor furnizate prin intermediul platformelor electronice. Curtea este solicitată de judecătorul de instrucție de la Tribunal de grande instance de Paris (Franța) să stabilească dacă un serviciu care constă în punerea în legătură a gazdelor care dețin o locuință de închiriat cu persoanele care caută acest tip de locuință corespunde definiției "serviciilor societății informaționale" și beneficiază astfel de libera circulație a serviciilor, astfel cum este garantată de Directiva 2000/31.

II. Cadrul juridic

A. Legislația UE

3. Faptele pretinse au avut loc în perioada cuprinsă între 11 aprilie 2012 și 24 ianuarie 2017. În această privință, trebuie remarcat faptul că, începând cu 7 octombrie 2015, Directiva (UE) 2015/1535 (5) a abrogat și înlocuit Directiva 98/34/CE. (6) Articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definește "serviciile societății informaționale" prin trimitere la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, care prevede

"În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

...

(b) "serviciu" înseamnă orice serviciu al societății informaționale, și anume orice serviciu furnizat în mod normal contra cost, la distanță, prin mijloace electronice și la cererea individuală a unui destinatar de servicii.

În sensul prezentei definiții:

(i) "la distanță" înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;

(ii) "prin mijloace electronice" înseamnă că serviciul este trimis inițial și primit la destinație prin intermediul unui echipament electronic de prelucrare (inclusiv compresie digitală) și stocare a datelor și este transmis, transportat și primit în întregime prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

(iii) "la cererea individuală a unui beneficiar de servicii" înseamnă că serviciul este furnizat prin transmiterea de date la cerere individuală.

O listă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența acestei definiții este prevăzută în anexa I;

...'

4. Definiția "serviciului societății informaționale" de la articolul 1 litera (b) din Directiva 2015/1535 este în esență identică cu cea de la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 98/34. În plus, trimiterile la Directiva 98/34 trebuie interpretate ca trimiteri la Directiva 2015/1535. (7) Din aceste motive, analiza privind calificarea unui serviciu drept "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2015/1535, la care mă voi referi prin urmare în prezentul aviz, este, în opinia mea, susceptibilă de a fi transferată la dispozițiile Directivei 98/34.
5. În conformitate cu articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31:

"În sensul prezentei directive, termenii de mai jos au următoarele semnificații:

...

(h) "domeniu coordonat": cerințele prevăzute în sistemele juridice ale statelor membre aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale sau serviciilor societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau sunt concepute special pentru aceștia.

(i) Domeniul coordonat se referă la cerințele pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte în ceea ce privește:

- începerea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind calificările, autorizarea sau notificarea,

- desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințele privind calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv cele aplicabile publicității și contractelor, sau cerințele privind răspunderea furnizorului de servicii;

(ii) Domeniul coordonat nu acoperă cerințe precum:

- cerințele aplicabile mărfurilor ca atare,

- cerințele aplicabile livrării de bunuri,

- cerințele aplicabile serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice".

6. Articolul 3 din directiva menționată are următorul conținut:

'1. Fiecare stat membru se asigură că serviciile societății informaționale furnizate de un prestator de servicii stabilit pe teritoriul său sunt conforme cu dispozițiile naționale aplicabile în statul membru în cauză care intră în domeniul coordonat.

2. Statele membre nu pot, din motive care țin de domeniul coordonat, să restricționeze libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale dintr-un alt stat membru.
3. Alineatele (1) și (2) nu se aplică domeniilor menționate în anexă.
4. Statele membre pot lua măsuri de derogare de la alineatul (2) în ceea ce privește un anumit serviciu al societății informaționale dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a) măsurile sunt:

(i) necesare pentru unul dintre următoarele motive:

- politica publică, în special prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor, inclusiv protecția minorilor și lupta împotriva oricărei incitări la ură pe motive de rasă, sex, religie sau naționalitate, precum și a încălcărilor demnității umane cu privire la persoane individuale,

- protecția sănătății publice,

- securitatea publică, inclusiv salvgardarea securității și apărării naționale,

- protecția consumatorilor, inclusiv a investitorilor;

(ii) luate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul (i) sau care prezintă un risc serios și grav de a aduce atingere acestor obiective;

(iii) proporționale cu aceste obiective;

(b) înainte de a lua măsurile în cauză și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și actelor efectuate în cadrul unei anchete penale, statul membru a:

- a solicitat statului membru menționat la alineatul (1) să ia măsuri și acesta din urmă nu a luat astfel de măsuri sau acestea au fost inadecvate,

- a notificat Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) intenția sa de a lua astfel de măsuri.

5. Statele membre pot, în cazuri urgente, să deroge de la condițiile prevăzute la alineatul (4) litera (b). În acest caz, măsurile sunt notificate în cel mai scurt timp posibil Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1), indicând motivele pentru care statul membru consideră că există urgență.
6. Fără a aduce atingere posibilității statului membru de a continua măsurile în cauză, Comisia examinează compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul comunitar în cel mai scurt timp posibil; în cazul în care ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu dreptul comunitar, Comisia solicită statului membru în cauză să se abțină de la luarea măsurilor propuse sau să pună capăt urgent măsurilor în cauză.

B. Dreptul francez

7. Articolul 1 din Legea nr. 70-9 din 2 ianuarie 1970 de reglementare a condițiilor de exercitare a activităților legate de anumite tranzacții privind bunurile imobile și patrimoniul comercial, în versiunea sa consolidată (denumită în continuare "legea Hoguet") (8 ) prevede:

"Dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor fizice sau juridice care se angajează în mod obișnuit sau își acordă asistența, chiar și cu titlu accesoriu, în tranzacții care afectează bunurile altora și care se referă la:

1. Cumpărarea, vânzarea, căutarea, schimbul, închirierea sau subînchirierea, sezonieră sau nu, mobilată sau nemobilată, a unei proprietăți existente sau în construcție;

...'

8. Articolul 3 din legea Hoguet prevede:

"Activitățile menționate la articolul 1 nu pot fi exercitate decât de către persoane fizice sau juridice care dețin o autorizație profesională eliberată, pentru o perioadă și în conformitate cu procedurile stabilite prin decret în Consiliul de Stat, de către președintele Camerei de Comerț și Industrie de district sau de către președintele Camerei de Comerț și Industrie departamentale din Île-de-France, care precizează operațiunile pe care acestea le pot efectua.

Această licență poate fi eliberată numai persoanelor fizice care îndeplinesc următoarele condiții:

1 fac dovada capacității lor profesionale;

2 fac dovada unei garanții financiare care să permită rambursarea fondurilor ...;

3 să se asigure împotriva consecințelor financiare ale răspunderii lor civile profesionale;

4 nu sunt descalificați sau nu le este interzisă exercitarea profesiei ...

9. În plus, articolul 5 din această lege prevede:

"Persoanele menționate la articolul 1 care primesc sau dețin sume de bani ... trebuie să respecte condițiile stabilite prin decret al Consiliului de Stat, în special formalitățile de evidență și de eliberare a chitanțelor, precum și celelalte obligații care decurg din mandat.

10. Prin urmare, un decret impune ținerea unor registre speciale, a unor evidențe și a unei contabilități detaliate, cu scopul de a proteja interesele persoanelor fizice care încredințează fonduri intermediarilor.
11. În sfârșit, articolul 14 din legea Hoguet prevede că lipsa unei autorizații profesionale se pedepsește cu 6 luni de închisoare și o amendă de 7 500 EUR. În plus, în temeiul articolului 16 din această lege, o pedeapsă cu închisoarea de 2 ani și o amendă de 30 000 EUR pot fi aplicate unei persoane care manipulează sume de bani cu încălcarea obligației de a deține o autorizație profesională (articolul 3) sau a obligației de a ține registre speciale, evidențe și conturi detaliate (articolul 5).

III. Faptele din acțiunea principală

12. AIRBNB Inc., o societate înființată în Statele Unite, este societatea-mamă a grupului AIRBNB.
13. AIRBNB Ireland UC, o societate de drept irlandez cu sediul în Dublin (Irlanda), face parte din grupul AIRBNB și este deținută în totalitate de AIRBNB Inc. AIRBNB Ireland administrează, pentru toți utilizatorii stabiliți în afara Statelor Unite, o platformă online menită să pună în legătură, pe de o parte, gazdele (profesioniști și persoane fizice) care au locuințe disponibile pentru închiriere cu, pe de altă parte, persoanele care caută acest tip de locuință.
14. În urma unei plângeri împotriva unei persoane necunoscute, însoțită de o cerere de constituire ca parte civilă, depusă în special de Association pour un hébergement et un tourisme professionnel (AHTOP), Parchetul din Paris (Franța) a emis, la 16 martie 2017, un rechizitoriu inițial pentru manipulare de fonduri, pentru activități de mediere și gestionare a bunurilor imobiliare și activități comerciale de către o persoană care nu deține o licență profesională, în conformitate cu legea Hoguet, și pentru alte infracțiuni, presupuse a fi fost comise între 11 aprilie 2012 și 24 ianuarie 2017, și a schimbat statutul AIRBNB Irlanda în "témoin assisté" (o persoană care nu este doar martor, ci, într-o anumită măsură, suspect).
15. AIRBNB Irlanda neagă că acționează în calitate de agent imobiliar și susține că legea Hoguet este inaplicabilă pe motiv că este incompatibilă cu Directiva 2000/31.

IV. Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

16. În aceste condiții, judecătorul de instrucție de la Tribunal de grande instance de Paris (Franța), prin decizia din 6 iunie 2018, primită la Curte la 13 iunie 2018, a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări:

"(1) Serviciile prestate în Franța de societatea AIRBNB Ireland prin intermediul unei platforme electronice gestionate din Irlanda beneficiază de libertatea de a presta servicii prevăzută la articolul 3 din [Directiva 2000/31]?

(2) Normele restrictive privind exercitarea profesiei de agent imobiliar în Franța, stabilite prin [legea Hoguet], sunt opozabile societății AIRBNB Ireland?

17. Au depus observații scrise AIRBNB Ireland, AHTOP, guvernele francez, ceh, spaniol și luxemburghez și Comisia Europeană. Aceste părți, cu excepția guvernelor ceh și luxemburghez, au fost reprezentate la audierea care a avut loc la 14 ianuarie 2019.

V. Analiză

A. Prima întrebare

18. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă serviciile furnizate de AIRBNB Ireland trebuie considerate ca făcând parte din categoria "serviciilor societății informaționale" în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2015/1535, la care se referă articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, și ca beneficiind, prin urmare, de libera circulație asigurată de această directivă.
19. În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31, fiecare stat membru se asigură că serviciile societății informaționale furnizate de un prestator de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile naționale aplicabile în statul membru în cauză care intră în domeniul coordonat. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată, statele membre, altele decât cel pe teritoriul căruia este stabilit un prestator de servicii, nu pot, în principiu, din motive care țin de domeniul coordonat, să restricționeze libera circulație a acestor servicii. Prin urmare, serviciile societății informaționale sunt cele care beneficiază de libertatea de a presta serviciile menționată la prima întrebare.
20. În această privință, instanța de trimitere se limitează să precizeze că Directiva 2000/31 se opune aplicării unor norme naționale restrictive precum legea Hoguet în materie de comerț electronic și că, prin urmare, este necesar să se stabilească dacă activitățile AIRBNB Ireland intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
21. Cu privire la acest punct, părțile prezintă poziții diametral opuse și prezintă considerații referitoare la întrebarea dacă și, în caz afirmativ, sub ce rezerve, activitățile AIRBNB Ireland sunt comparabile cu cele ale Uber, care a făcut obiectul hotărârilor Asociación Profesional Elite Taxi (9) și Uber France. (10)
22. În esență, AIRBNB Ireland, guvernele ceh și luxemburghez și Comisia sunt de părere că un serviciu precum cel furnizat de AIRBNB Ireland - prin faptul că permite conectarea furnizorilor de servicii și a potențialilor clienți - îndeplinește criteriile stabilite în definiția "serviciului societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.
23. Pe de altă parte, AHTOP și guvernele francez și spaniol sunt de părere că, în conformitate cu raționamentul urmat de Curte în hotărârea Asociación Profesional Elite Taxi (11), un serviciu de intermediere, precum cel furnizat de AIRBNB Ireland, coroborat cu celelalte servicii oferite de AIRBNB Ireland, constituie un serviciu global al cărui element principal este un serviciu legat de bunuri imobile.
24. Pentru a răspunde la prima întrebare, voi face mai întâi câteva observații generale privind activitățile AIRBNB Ireland și funcționarea platformei sale electronice (punctele 25-33 din prezentul aviz). În continuare, voi răspunde la întrebarea dacă, având în vedere aceste observații, activitățile AIRBNB Ireland se încadrează în conceptul de "servicii ale societății informaționale". În acest sens, voi menționa condițiile legislative în care se poate considera că un serviciu se încadrează în noțiunea de "serviciu al societății informaționale" și voi ilustra problemele specifice ridicate de platformele electronice în ceea ce privește clasificarea acestora în lumina Directivei 2000/31 (punctele 35-44 din prezentul aviz). După ce voi detalia soluția dezvoltată în jurisprudență pentru a depăși astfel de probleme (punctele 45-53 din prezentul aviz), voi analiza dacă și, în caz afirmativ, în ce condiții, această soluție poate fi transpusă în circumstanțele cauzei principale (punctele 55-78 din prezentul aviz). În sfârșit, pe baza acestor considerații, voi analiza impactul altor servicii oferite de AIRBNB Ireland asupra clasificării serviciului său de intermediere (punctele 80-85 din prezentul aviz).
25. Activitățile AIRBNB Irlanda
26. Astfel cum rezultă din faptele din litigiul principal și din explicațiile furnizate de anumite părți, precum și din condițiile de serviciu pentru utilizatorii din Uniunea Europeană ai platformei în cauză (12), AIRBNB Ireland administrează o platformă electronică care permite gazdelor care au locuințe de închiriat să fie puse în legătură cu persoane care caută acest tip de locuințe.
27. AIRBNB Irlanda centralizează anunțurile pe platforma sa, astfel încât căutarea unei locuințe de închiriat să poată fi efectuată în funcție de mai multe criterii, independent de locația potențialului oaspete. Rezultatele unei căutări efectuate, în special, pe baza destinației și a perioadei de ședere sunt afișate sub forma unei liste de locuințe însoțite de fotografii și informații generale, inclusiv prețuri. Utilizatorul platformei poate obține apoi informații mai detaliate cu privire la fiecare unitate de cazare și, pe baza acestor informații, își poate face alegerea.
28. Este responsabilitatea gazdei să stabilească tarifele, calendarul de disponibilitate și criteriile de rezervare și, de asemenea, să elaboreze regulile casei, pe care toți oaspeții trebuie să le accepte. În plus, o gazdă trebuie să selecteze una dintre opțiunile predefinite de AIRBNB Irlanda în ceea ce privește condițiile de anulare a închirierii locuinței sale.
29. Serviciile furnizate de AIRBNB Irlanda nu se limitează la furnizarea unei platforme care permite gazdelor și oaspeților să fie conectați.
30. În primul rând, AIRBNB Irlanda a pus în aplicare un sistem prin care gazdele și oaspeții își pot face reciproc o evaluare, prin intermediul unui rating cuprins între zero și cinci stele. Evaluările, împreună cu orice comentarii, sunt disponibile pe platformă pentru gazde și oaspeți.
31. În continuare, în anumite cazuri, în special atunci când o gazdă primește evaluări mediocre sau comentarii negative sau anulează rezervări confirmate, AIRBNB Irlanda poate suspenda temporar anunțul, anula o rezervare sau chiar interzice accesul la site.
32. În cele din urmă, AIRBNB Irlanda oferă, de asemenea, gazdei (i) un cadru care definește termenii ofertei sale; (ii) un serviciu de fotografie; (iii) o asigurare de răspundere civilă; (iv) o garanție pentru daune de până la 800 000 EUR; și (v) un instrument de estimare a prețului chiriei sale prin referire la prețurile medii de piață preluate de pe platformă.
33. În cadrul grupului AIRBNB, AIRBNB Payments UK Ltd, o societate guvernată de legile Angliei și Țării Galilor și stabilită la Londra, furnizează servicii de plată online utilizatorilor platformei electronice a AIRBNB Ireland și administrează activitățile de plată ale grupului în cadrul Uniunii Europene. Astfel, atunci când gazda acceptă un oaspete, acesta efectuează plata către AIRBNB Payments UK, a cărei valoare corespunde prețului de închiriere plus 6 la 12% pentru taxele și serviciul furnizat de AIRBNB Ireland. AIRBNB Payments UK reține fondurile în numele gazdei, apoi, la 24 de ore după ce oaspetele a intrat în locuință, le transferă gazdei prin transfer bancar, oferind astfel oaspetelui o garanție a existenței proprietății, iar gazdei o garanție a plății.
34. Astfel, utilizatorii francezi de internet încheie un contract cu AIRBNB Ireland pentru utilizarea site-ului (plasarea unui anunț, rezervări), pe de o parte, și cu AIRBNB Payments UK pentru plățile efectuate prin intermediul acestui site, pe de altă parte.
35. Acestea fiind spuse, este oportun să revenim la întrebarea dacă serviciul furnizat de AIRBNB Ireland poate fi considerat un serviciu al societății informaționale.
36. Activitățile AIRBNB Irlanda prin trimitere la definiția din Directiva 2000/31
37. Un serviciu al societății informaționale este definit de Directiva 2015/1535 drept un serviciu furnizat contra cost, la distanță, prin mijloace electronice și la cererea individuală a unui destinatar de servicii.
38. În această privință, este adevărat că, prima facie și luat separat, serviciul care permite conectarea utilizatorilor unei platforme electronice corespunde definiției unui serviciu al societății informaționale. Aceasta este, de altfel, concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea L'Oréal și alții. (13) Din această hotărâre rezultă că exploatarea unei piețe online, și anume a unui serviciu internet care constă în facilitarea relațiilor dintre vânzători și cumpărători de bunuri, poate constitui, în principiu, un "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.
39. Cu toate acestea, după cum am observat în avizul meu din cauza Asociación Profesional Elite Taxi (14) privind platformele electronice, în timp ce testul pentru a stabili dacă un serviciu este remunerat și este furnizat la cerere individuală nu pare a fi problematic, nu același lucru se poate spune despre testul pentru a stabili dacă un serviciu este furnizat la distanță prin mijloace electronice. De fapt, granița dintre componenta serviciilor care este furnizată prin mijloace electronice și cea care nu este furnizată astfel este uneori neclară.
40. Mai precis, în ceea ce privește întrebarea dacă serviciul furnizat de AIRBNB Ireland este în mod normal remunerat, din decizia de trimitere reiese că valoarea chiriei plătite de oaspete include taxele și remunerația pentru serviciul furnizat de AIRBNB Ireland. Prin urmare, trebuie să se constate că există două categorii de destinatari în ceea ce privește serviciile furnizate de AIRBNB Ireland: gazdele și oaspeții, aceste categorii nefiind distincte. Cu toate acestea, astfel cum reiese din hotărârea Papasavvas (15), remunerația pentru un serviciu prestat de un prestator de servicii în cadrul activității sale economice nu este neapărat plătită de persoanele care beneficiază de serviciul respectiv. Cu atât mai mult, în ceea ce privește serviciile care constau în conectarea destinatarilor lor, care sunt împărțiți în două categorii, este suficient ca una dintre aceste categorii să plătească remunerația prestatorului unui serviciu al societății informaționale.
41. În ceea ce privește condiția referitoare la prestarea unui serviciu la cererea individuală a destinatarului său, trebuie amintit că, în Hotărârea Google France și Google (16), Curtea a statuat că un serviciu de referențiere plătit, utilizat în cadrul unui motor de căutare pe internet, prin care un operator economic poate face să apară un link publicitar către site-ul său pentru utilizatorii acestui motor de căutare, îndeplinește condiția referitoare la cererea individuală a acestui operator economic. În ceea ce privește serviciile AIRBNB Ireland, o gazdă trebuie să se adreseze platformei gestionate de această societate pentru ca locuința sa să apară pe platforma respectivă. În plus, cu ajutorul platformei AIRBNB Ireland, un oaspete trebuie să efectueze o căutare pentru a putea închiria o locuință publicată pe platforma respectivă.
42. În schimb, răspunsul la întrebarea dacă serviciul prestat de AIRBNB Irlanda îndeplinește a treia și a patra condiție, menționate la punctul 35 din prezentul aviz, și anume dacă acest serviciu este prestat la distanță și prin mijloace electronice, depinde în mare măsură, după cum reiese din discuția dintre părți, de punctul de vedere adoptat atunci când se determină întinderea serviciului în cauză.
43. Pentru a ilustra punctul meu de vedere, AIRBNB Ireland nu se întâlnește fizic cu beneficiarii serviciilor sale: nici cu gazdele, nici cu oaspeții. După cum reiese din observațiile preliminare privind activitățile AIRBNB Ireland, gazda nu este obligată să se adreseze personal AIRBNB Ireland pentru a-și publica locuința pe platformă. În plus, un utilizator al platformei gestionate de AIRBNB Ireland poate închiria o locuință la distanță, fără a fi nevoit să fie în contact fizic cu furnizorul de servicii respectiv. Cu toate acestea, este evident că conectarea utilizatorilor platformei gestionate de AIRBNB Ireland are ca rezultat utilizarea unei locuințe, care poate fi considerată o componentă neelectronică a serviciului furnizat de această societate.
44. În aceste condiții, serviciul prestat de AIRBNB Ireland poate fi considerat un serviciu prestat la distanță, în sensul că, astfel cum impune articolul 1 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Directiva 2015/1535, acest serviciu este prestat fără ca părțile să fie simultan prezente?
45. De asemenea, serviciul care constă în punerea în legătură a gazdelor și a oaspeților și care are ca rezultat utilizarea unei locuințe poate fi considerat ca fiind prestat în întregime prin utilizarea de echipamente electronice, astfel cum impune articolul 1 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Directiva 2015/1535, și ca neavând nicio legătură cu serviciile menționate în lista indicativă prevăzută în anexa I la această directivă, și anume cu serviciile cu conținut material, chiar dacă sunt prestate prin mijloace electronice?
46. Pentru a răspunde la aceste două întrebări, mă voi referi la jurisprudența Curții, care a fost deja solicitată să se pronunțe cu privire la clasificarea serviciilor mixte, și anume a serviciilor compuse dintr-un element furnizat prin mijloace electronice și un altul care nu este furnizat prin mijloace electronice. (17)
47. Serviciile mixte în lumina Directivei 2000/31
48. În hotărârea pronunțată în cauza Ker-Optika (18), Curtea a examinat dacă faptul că vânzarea sau furnizarea de lentile de contact ar putea fi supusă cerinței ca pacientul să obțină în prealabil un aviz medical, care implică o examinare fizică a pacientului, este de natură să împiedice calificarea vânzării de lentile prin internet drept "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31. În această privință, Curtea a considerat că această obținere a unei consultații medicale nu este inseparabilă de vânzarea de lentile de contact, întrucât poate fi efectuată independent de actul de vânzare.
49. Din această concluzie deduc că serviciile care nu sunt inseparabil legate de serviciul furnizat prin mijloace electronice, în sensul că primele pot fi furnizate independent de acesta din urmă, nu sunt de natură să afecteze natura serviciului respectiv. Serviciul furnizat prin mijloace electronice nu își pierde interesul economic și continuă să fie independent de serviciile cu conținut material.
50. Pe de altă parte, clasificarea unui serviciu furnizat prin mijloace electronice necesită o examinare detaliată atunci când serviciul respectiv formează un ansamblu inseparabil cu un serviciu cu conținut material. (19)
51. În această ordine de idei, Curtea a statuat, în Hotărârea Asociación Profesional Elite Taxi (20), că un serviciu de intermediere care constă în punerea în legătură a unui șofer neprofesionist care utilizează propriul vehicul cu o persoană care dorește să efectueze o călătorie urbană poate fi calificat, luat separat și a priori, drept "serviciu al societății informaționale". (21) Cu toate acestea, luând în considerare toate caracteristicile activităților Uber, Curtea a statuat că serviciul său de intermediere trebuie considerat ca fiind indisolubil legat de un serviciu de transport și, prin urmare, exclus din domeniul de aplicare al Directivei 2000/31.
52. În această privință, Curtea a arătat, în primul rând, că un serviciu precum cel furnizat de Uber este mai mult decât un serviciu de intermediere constând în punerea în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru smartphone, a unui șofer neprofesionist care utilizează propriul vehicul cu o persoană care dorește să efectueze o călătorie urbană. Prestatorul "acestui serviciu de intermediere oferă simultan servicii de transport urban, pe care le face accesibile, în special prin intermediul unor instrumente software [...] și a căror funcționare generală o organizează în beneficiul persoanelor care doresc să accepte această ofertă pentru a efectua o deplasare urbană" (22).
53. Curtea a furnizat apoi clarificări care permit să se aprecieze dacă aceste două criterii sunt îndeplinite.
54. Mai precis, Curtea a precizat că, în lipsa aplicației furnizate de Uber, (i) șoferii nu ar fi determinați să furnizeze servicii de transport și (ii) persoanele care doresc să efectueze o călătorie urbană nu ar utiliza serviciile furnizate de acești șoferi. (23) În opinia mea, această precizare se referă la criteriul referitor la faptul că Uber oferă servicii cu conținut material.
55. În plus, Curtea a precizat că Uber a exercitat o influență decisivă asupra condițiilor în care acest serviciu a fost prestat de către șoferi, determinând, prin intermediul aplicației sale, cel puțin tariful maxim pentru călătorie și exercitând un anumit control asupra calității vehiculelor și a șoferilor acestora. (24) În opinia mea, această precizare urmărea să determine faptul că Uber a organizat funcționarea generală a serviciilor care nu erau prestate prin mijloace electronice.
56. Astfel, în hotărârile pronunțate în cauzele Asociación Profesional Elite Taxi (25) și Uber France (26), Curtea a stabilit două criterii care trebuie aplicate pentru a determina dacă un serviciu furnizat prin mijloace electronice care, luat separat, corespunde la prima vedere definiției unui "serviciu al societății informaționale" este separabil de alte servicii cu conținut material, și anume criteriile referitoare la faptul că furnizorul de servicii oferă servicii cu conținut material și la faptul că furnizorul de servicii exercită o influență decisivă asupra condițiilor în care sunt furnizate aceste servicii.
57. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceste două criterii sunt îndeplinite în împrejurările din acțiunea principală.
58. Criteriul referitor la oferta de servicii

(a) Aplicarea în cazul de față

55. A creat AIRBNB Irlanda, în contextul activităților sale, o ofertă în sensul hotărârilor pronunțate în cauzele Asociación Profesional Elite Taxi (27) și Uber France? (28)
56. În opinia mea, răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ, din următoarele motive.
57. Oferta Uber, care reprezenta un fenomen nou, cel puțin în cazul serviciului UberPop, se baza pe șoferi neprofesioniști și, din acest motiv, Curtea a considerat că, în lipsa aplicației furnizate de Uber, acest serviciu de transport la cerere, prestat de șoferi neprofesioniști, nu putea fi furnizat. Un conducător auto neprofesionist ar fi putut, într-adevăr, să încerce el însuși să furnizeze un serviciu de transport la cerere; cu toate acestea, în lipsa aplicației Uber, acest conducător auto nu ar fi fost în măsură să garanteze o corespondență între oferta sa și cerere.
58. Spre deosebire de platforma Uber, platforma AIRBNB Irlanda este deschisă gazdelor profesionale și neprofesionale. Piața de cazare pe termen scurt, profesionistă sau nu, a existat cu mult înainte de începerea activității serviciului AIRBNB Ireland. După cum observă guvernul luxemburghez, gazdele profesionale și neprofesionale își pot oferi bunurile prin canale mai tradiționale. De asemenea, nu este neobișnuit ca o gazdă să creeze un site internet dedicat exclusiv cazării sale, care poate fi găsit cu ajutorul motoarelor de căutare.
59. Astfel, serviciile de cazare nu sunt inseparabil legate de serviciul furnizat de AIRBNB Ireland prin mijloace electronice, în sensul că pot fi furnizate independent de serviciul respectiv. Aceste servicii își păstrează interesul economic și rămân independente de serviciul electronic al AIRBNB Ireland.
60. Întrucât criteriul privind crearea unei oferte de servicii în sensul hotărârii Asociación Profesional Elite Taxi (29 ) nu este îndeplinit în speță, se pune problema raportului dintre acest criteriu și criteriul privind exercitarea controlului asupra prestării acestor servicii. Această întrebare nu s-a pus în ceea ce privește activitatea Uber, întrucât aceste două criterii au fost îndeplinite în cauza respectivă. (30)

(b) relația dintre crearea unei oferte de servicii și exercitarea controlului asupra acestor servicii

61. Noile tehnologii, cum ar fi internetul, fac posibilă satisfacerea, la o scară necunoscută până acum, a oricărei cereri cu o ofertă corespunzătoare. De asemenea, fiecare ofertă este capabilă să găsească o cerere. Acest lucru este posibil, în special, datorită inovațiilor introduse de operatorii economici care doresc să își sporească competitivitatea. Aceste inovații intensifică astfel schimburile economice și joacă un rol important în dezvoltarea unei piețe fără frontiere. De asemenea, ele pot duce la crearea unei oferte - sau chiar a unei cereri - care nu exista anterior.
62. Toate acestea se înscriu în logica pieței interne, care, după cum subliniază legiuitorul UE în considerentul 3 din Directiva 98/48, permite furnizorilor de astfel de servicii să își dezvolte activitățile transfrontaliere, iar consumatorilor să aibă noi forme de acces la bunuri și servicii.
63. În aceste condiții, ar fi contrar logicii pieței interne și liberalizării serviciilor societății informaționale, care constituie obiectivul Directivei 2000/31 (31), dacă, numai din cauza creării unei noi oferte, inovațiile operatorilor economici care permit consumatorilor să aibă noi forme de acces la bunuri sau servicii ar conduce la excluderea acestor operatori economici din domeniul de aplicare al Directivei 2000/31.
64. Cu toate acestea, o inovație care conduce la furnizarea de servicii cu conținut material de către sau sub controlul unui operator economic nu poate asigura aplicabilitatea Directivei 2000/31 deoarece, pe baza furnizării unui serviciu al societății informaționale, operatorul economic respectiv ar concura cu alți actori de pe piață care nu beneficiază de această liberalizare.
65. Din aceste motive, criteriul privind crearea unei prestări de servicii nu constituie, în opinia mea, decât un indiciu că un serviciu furnizat prin mijloace electronice formează un ansamblu inseparabil cu un serviciu cu conținut material. Nu este suficient ca un prestator de servicii să creeze o nouă ofertă de servicii care nu sunt furnizate prin mijloace electronice în sensul pe care tocmai l-am explicat la punctele 49-51 din prezentul aviz: crearea acestor servicii trebuie să fie urmată de menținerea, sub controlul acestui prestator, a condițiilor în care acestea sunt furnizate.
66. În această privință, trebuie observat că un furnizor de servicii prestate prin mijloace electronice își poate organiza activitatea astfel încât să îi permită să exercite un control asupra prestării serviciilor cu conținut material, chiar dacă aceste servicii fac parte din oferta preexistentă. În aceste condiții, trebuie să se considere că furnizorul respectiv prestează un serviciu al societății informaționale și beneficiază astfel de liberalizarea vizată de Directiva 2000/31? Pentru motivele pe care tocmai le-am expus la punctul 64 din prezentul aviz, această întrebare trebuie, în opinia mea, să primească un răspuns negativ.
67. Rezultă din cele de mai sus că criteriul privind crearea unei prestări de servicii care nu sunt furnizate prin mijloace electronice nu este decisiv în ceea ce privește problema dacă aceste servicii formează un ansamblu inseparabil cu un serviciu furnizat prin mijloace electronice. Influența decisivă exercitată de prestatorul de servicii asupra condițiilor de prestare a serviciilor cu conținut material este de natură să facă aceste servicii inseparabile de serviciul pe care prestatorul respectiv îl furnizează prin mijloace electronice.
68. Din aceste motive și urmând raționamentul Curții cu privire la activitatea Uber, este necesar în prezent să se stabilească dacă AIRBNB Irlanda exercită controlul asupra condițiilor care reglementează furnizarea serviciilor de cazare pe termen scurt.
69. Controlul exercitat asupra condițiilor de furnizare a serviciilor
70. Reamintim că, în hotărârile pronunțate în cauzele Asociación Profesional Elite Taxi (32) și Uber France (33), Curtea a considerat că Uber exercita o influență determinantă asupra condițiilor în care era asigurat transportul, în special prin stabilirea tarifului maxim, prin perceperea acestui preț de la client înainte de a plăti o parte din acesta șoferului neprofesionist al vehiculului și prin exercitarea unui anumit control asupra calității vehiculelor și a șoferilor acestora, precum și asupra comportamentului șoferilor, care putea, în anumite împrejurări, să conducă la excluderea acestora. (34) O lectură a acestor hotărâri arată în mod clar că această listă are un caracter orientativ.
71. Din acest motiv, consider oportun să subliniez că, în avizele mele în cauzele menționate, am atras atenția Curții asupra faptului că Uber a exercitat un control asupra altor aspecte relevante ale unui serviciu de transport urban, și anume asupra condițiilor minime de siguranță, prin intermediul unor cerințe prealabile privind șoferii și vehiculele, și asupra accesibilității ofertei de transport, prin încurajarea șoferilor să lucreze când și unde cererea era mare. (35)
72. Aceste împrejurări, luate în ansamblu, m-au condus la concluzia că Uber a exercitat controlul asupra aspectelor semnificative din punct de vedere economic ale serviciului de transport oferit prin intermediul platformei sale. În ceea ce privește serviciile de transport urban la cerere, prețul, disponibilitatea imediată a mijloacelor de transport, asigurată de volumul ofertei, calitatea minimă acceptabilă pentru pasagerii acestor mijloace de transport și siguranța acestor pasageri constituie factorii cei mai importanți pentru beneficiarii acestor servicii. În schimb, în speță, nu consider că AIRBNB Ireland exercită un control asupra tuturor aspectelor semnificative din punct de vedere economic ale serviciului de cazare pe termen scurt, precum localizarea și standardele de cazare, care au o importanță majoră în cazul unui astfel de serviciu. Pe de altă parte, prețul nu pare să joace un rol la fel de important în contextul serviciilor de cazare ca în contextul serviciilor de transport urban la cerere. În orice caz, după cum reiese din analiza mea, AIRBNB Irlanda nu controlează prețul serviciilor de cazare.
73. Desigur, este adevărat că, astfel cum a observat în special guvernul spaniol în cadrul audierii, serviciul electronic al AIRBNB Ireland are un impact asupra pieței de cazare pe termen scurt și, în realitate, asupra pieței de cazare în general. Acestea fiind spuse, AIRBNB Ireland nu pare să acționeze nici ca o putere care reglementează aspectele economice ale acestei piețe, nici ca un furnizor care exercită un control decisiv asupra condițiilor în care sunt furnizate serviciile de cazare. Toate implicațiile sociale și economice ale funcționării platformei sale sunt rezultatul acțiunilor utilizatorilor acestei platforme și al logicii cererii și ofertei.
74. În această privință, consider că, deși AIRBNB Ireland oferă asistență opțională în stabilirea prețului, nu stabilește acest preț, care este stabilit de o gazdă. În plus, spre deosebire de situația din Uber (36), gazdele care utilizează platforma AIRBNB Ireland nu sunt descurajate să stabilească ele însele prețul, singurul factor care le-ar putea descuraja fiind logica cererii și ofertei.
75. În continuare, în ceea ce privește procedurile de furnizare a serviciilor de cazare, trebuie remarcat faptul că gazdele sunt cele care stabilesc condițiile de închiriere. Desigur, AIRBNB Irlanda definește în prealabil opțiunile condițiilor de anulare. Cu toate acestea, gazda este întotdeauna cea care alege în mod deliberat una dintre opțiunile propuse și, prin urmare, decizia finală privind condițiile de anulare este de competența gazdei.
76. În plus, se pare că, pe baza informațiilor disponibile din ratinguri și din comentariile utilizatorilor, AIRBNB Ireland poate, în anumite cazuri, să suspende temporar o listă, să anuleze o rezervare sau chiar să interzică accesul la platforma sa. În această privință, administratorul unei platforme electronice își poate conferi o putere de control administrativ, în special pentru a se asigura că sunt respectate condițiile contractelor pe care le încheie cu utilizatorii platformei respective. În plus, aceste condiții contractuale pot impune obligații utilizatorilor, astfel încât să fie respectate standardele de funcționare ale unei platforme electronice. În ceea ce privește clasificarea serviciilor societății informaționale, se pune totuși problema intensității acestei puteri, care se reflectă în influența asupra prestării serviciilor furnizate de utilizatorii acestei platforme.
77. În această privință, trebuie remarcat faptul că Uber a exercitat un control asupra calității vehiculelor și a șoferilor acestora, precum și asupra comportamentului șoferilor prin raportare la standardele stabilite chiar de Uber. Pe de altă parte, astfel cum reiese de la punctele 27 și 29 din prezenta opinie, controlul exercitat de AIRBNB Ireland se referă la respectarea de către utilizatori a standardelor definite sau, cel puțin, alese de utilizatorii respectivi. În orice caz, în ceea ce privește activitatea Uber, exercitarea puterii de control administrativ nu era decât unul dintre elementele care au condus la afirmația că acest prestator exercita o influență determinantă asupra condițiilor în care erau prestate serviciile de transport.
78. În sfârșit, în ceea ce privește faptul, invocat de AHTOP, că, la fel ca Uber, AIRBNB Ireland colectează suma corespunzătoare prețului închirierii și o transferă ulterior gazdei, trebuie să se amintească din nou că, în cazul activității Uber, faptul că furnizorul de servicii colectează prețul a fost unul dintre elementele luate în considerare pentru a decide că serviciul său nu se încadrează în noțiunea de "serviciu al societății informaționale". Trebuie remarcat faptul că acest element al serviciului furnizat de AIRBNB Ireland, furnizat de AIRBNB Payments UK, este tipic pentru marea majoritate a serviciilor societății informaționale, inclusiv pentru platformele care permit rezervarea unui hotel sau achiziționarea de bilete de avion. (37) Simplul fapt că un serviciu furnizat prin mijloace electronice include facilități de plată pentru serviciile care nu sunt furnizate prin mijloace electronice nu permite concluzia că toate aceste servicii sunt inseparabile.
79. Pentru toate motivele de mai sus, consider că nu se poate concluziona că serviciul electronic al AIRBNB Irlanda îndeplinește criteriul privind exercitarea controlului asupra serviciilor cu conținut material, și anume serviciile de cazare pe termen scurt.
80. Acum este necesar să examinăm un ultim punct, și anume argumentul AHTOP conform căruia, întrucât AIRBNB Ireland oferă alte servicii utilizatorilor săi, clasificarea serviciilor societății informaționale nu poate fi aplicată în cazul de față.
81. Celelalte servicii oferite de AIRBNB Irlanda
82. Se pare că AIRBNB Irlanda oferă și alte servicii, și anume un serviciu de fotografie, asigurare de răspundere civilă și o garanție pentru daune.
83. Trebuie reamintit că, în hotărârea pronunțată în cauza Ker-Optika (38), Curtea a concluzionat că serviciile care nu sunt inseparabil legate de serviciul furnizat prin mijloace electronice, în sensul că primele pot fi furnizate independent de acesta din urmă, nu sunt de natură să afecteze natura acestui serviciu. Serviciul furnizat prin mijloace electronice nu își pierde interesul economic și rămâne independent de serviciile cu conținut material.
84. În cazul în care această concluzie este transpusă în cazul de față, ar trebui remarcat faptul că celelalte servicii oferite de AIRBNB Ireland sunt opționale și, prin urmare, au un caracter auxiliar în comparație cu serviciul furnizat prin mijloace electronice. Prin urmare, aceste servicii sunt separabile de serviciul furnizat prin mijloace electronice. De fapt, o gazdă poate, în prealabil și prin mijloace proprii, să obțină fotografii, asigurări sau garanții de la terțe părți.
85. Desigur, aceste alte servicii oferite de AIRBNB Ireland sunt furnizate chiar de AIRBNB Ireland, în timp ce analiza Curții din hotărârea Ker-Optika (39) nu se referea la sfaturile și verificările efectuate de vânzătorul de lentile de contact, ci la cele oferite și efectuate de oftalmologi.
86. Cu toate acestea, mă îndoiesc că răspunsul dat de Curte în această hotărâre ar fi fost diferit dacă astfel de servicii ar fi fost furnizate de furnizorul de servicii furnizate prin mijloace electronice. Mi se pare logic ca, pentru a-și face oferta mai competitivă, prestatorii să extindă gama de servicii pe care le oferă, în special prin oferirea de servicii care nu sunt furnizate prin mijloace electronice. Cu condiția ca aceste servicii să poată fi separate de serviciul societății informaționale, primele servicii nu modifică natura celui de-al doilea serviciu. Dacă s-ar aplica o interpretare a contrario, aceasta ar putea determina furnizorii de servicii ale societății informaționale să limiteze atractivitatea ofertei lor sau să externalizeze, chiar și în mod artificial, serviciile cu un conținut material.
87. Pe scurt, faptul că furnizorul unui serviciu al societății informaționale oferă destinatarilor acestui serviciu alte servicii cu un conținut material nu împiedică clasificarea acestui serviciu ca "serviciu al societății informaționale", cu condiția ca aceste alte servicii să nu fie inseparabile de serviciul furnizat prin mijloace electronice, în sensul că acest din urmă serviciu nu își pierde interesul economic și rămâne independent de serviciile cu un conținut material.
88. Concluzii referitoare la prima întrebare
89. În urma analizei pe care tocmai am efectuat-o, consider că serviciile cu conținut material, care nu sunt inseparabil legate de serviciul furnizat prin mijloace electronice, nu sunt de natură să afecteze natura acestui serviciu. Serviciul furnizat prin mijloace electronice nu își pierde interesul economic și rămâne independent de serviciile cu un conținut material.
90. Cele două criterii stabilite în această privință de Curte în jurisprudența sa, și anume criteriul referitor la crearea unei prestări de servicii și criteriul referitor la exercitarea unui control asupra condițiilor în care sunt prestate aceste servicii, permit să se răspundă la întrebarea dacă un serviciu prestat prin mijloace electronice care, luat separat, corespunde la prima vedere definiției "serviciului societății informaționale", este sau nu separabil de alte servicii cu conținut material.
91. Cu toate acestea, criteriul privind crearea unei prestări este doar un indiciu care arată dacă un serviciu furnizat prin mijloace electronice formează un ansamblu inseparabil cu un serviciu cu un conținut material. Nu este suficient ca un prestator să fi creat o nouă ofertă de servicii care nu sunt furnizate prin mijloace electronice în sensul explicat mai sus. Crearea unei astfel de oferte ar trebui să fie urmată de menținerea controlului, de către prestatorul respectiv, asupra condițiilor în care sunt furnizate aceste servicii.
92. În lumina acestor considerații, propun așadar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 coroborat cu articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că un serviciu care constă în punerea în legătură, prin intermediul unei platforme electronice, a unor potențiali oaspeți cu gazde care oferă cazare pe termen scurt, în situația în care furnizorul acestui serviciu nu exercită un control asupra procedurilor esențiale de furnizare a acestor servicii, constituie un serviciu al societății informaționale în sensul acestor dispoziții. Faptul că acest prestator de servicii oferă, de asemenea, alte servicii cu conținut material nu împiedică calificarea serviciului furnizat prin mijloace electronice drept serviciu al societății informaționale, cu condiția ca acest din urmă serviciu să nu formeze un tot inseparabil cu aceste servicii.
93. Trebuie remarcat faptul că condițiile de închiriere a locuințelor, și anume serviciile furnizate de gazde, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/31 și trebuie evaluate în lumina altor dispoziții ale dreptului Uniunii. (40)
94. Întrucât prima întrebare necesită un răspuns afirmativ și, prin urmare, serviciul furnizat de AIRBNB Ireland trebuie considerat un "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31, este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

B. A doua întrebare

92. Prin intermediul celei de a doua întrebări, pe care o pune în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, instanța de trimitere urmărește, în esență, să verifice dacă cerințele prevăzute de legea Hoguet pot fi aplicate AIRBNB Ireland în calitate de prestator de servicii ale societății informaționale.
93. Admisibilitate
94. Guvernul francez susține, în primul rând, că Curtea este vădit necompetentă pentru a răspunde la această întrebare. Potrivit acestui guvern, a doua întrebare constă în a stabili dacă AIRBNB Ireland intră în domeniul de aplicare ratione materiae al legii Hoguet, ceea ce constituie o problemă de interpretare a dreptului național și, prin urmare, ține de competența exclusivă a instanței de trimitere.
95. Cu titlu subsidiar, guvernul francez susține că cea de a doua întrebare ar fi în continuare vădit inadmisibilă în măsura în care nu ar îndeplini cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, întrucât nu precizează dacă AIRBNB Ireland intră în domeniul de aplicare ratione materiae al legii Hoguet. (41)
96. Nu împărtășesc rezervele exprimate de guvernul francez cu privire la admisibilitatea celei de-a doua întrebări.
97. În acest context, trebuie observat că, în cadrul argumentului său subsidiar, guvernul francez recunoaște că s-ar putea considera că instanța de trimitere indică implicit că AIRBNB Ireland intră în domeniul de aplicare al legii Hoguet. În realitate, a doua întrebare nu se referă la faptul dacă această lege este aplicabilă AIRBNB Ireland, ci la faptul dacă normele restrictive ale legii Hoguet sunt opozabile acestei întreprinderi.
98. În plus, o cerere de decizie preliminară beneficiază de o prezumție de pertinență și, prin urmare, numai în cazuri rare și extreme Curtea va refuza să răspundă la o astfel de cerere, în special dacă este evident că dreptul Uniunii nu poate fi aplicat circumstanțelor litigiului din acțiunea principală (42), ceea ce nu este cazul în speță. De fapt, înțeleg că a doua întrebare înseamnă că instanța de trimitere se întreabă dacă un alt stat membru decât cel pe teritoriul căruia este stabilit un prestator al unui serviciu al societății informaționale (statul membru de origine) poate, prin intermediul unor norme precum cele prevăzute în legea Hoguet, să impună efectiv anumite cerințe prestatorului respectiv. Astfel cum reiese din discuția dintre părți, această chestiune poate fi reglementată de mai multe instrumente ale dreptului Uniunii.
99. Fără a aduce atingere considerațiilor de mai sus, trebuie remarcat faptul că, la audiere, guvernul francez a declarat că cerințele prevăzute de legea Hoguet nu se aplică furnizorilor de servicii precum AIRBNB Ireland.
100. În orice caz, este de competența instanței naționale să stabilească domeniul de aplicare precis al legii naționale. Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare, lăsând instanței de trimitere sarcina de a soluționa problema domeniului de aplicare al legii Hoguet.
101. Substanță

(a) Aplicabilitatea Directivei 2005/36/CE

100. AHTOP susține că aplicabilitatea legii Hoguet împotriva AIRBNB Irlanda ar trebui evaluată în lumina Directivei 2005/36/CE (43), care autorizează statele membre să aplice standarde profesionale și etice, precum și standarde privind răspunderea, pentru anumite profesii.
101. Pe de altă parte, AIRBNB Ireland susține, în primul rând, că Directiva 2000/31 nu conține nicio excludere care să implice că dispozițiile Directivei 2005/36 ar prevala asupra celor ale directivei anterioare.
102. În al doilea rând, AIRBNB Ireland susține că din articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36 și din Hotărârea X-Steuerberatungsgesellschaft (44) rezultă că această directivă nu se aplică situației din prezenta cauză, întrucât AIRBNB Ireland nu se deplasează pe teritoriul francez pentru a-și exercita profesia.
103. În primul rând, trebuie observat că, potrivit articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2005/36, principiul liberei prestări a serviciilor, în măsura în care privește restricțiile referitoare la calificările profesionale, se aplică numai în cazul în care prestatorul de servicii se deplasează pe teritoriul statului membru gazdă pentru a-și exercita, în mod temporar și ocazional, profesia. Nimic nu indică faptul că AIRBNB Ireland se află într-o astfel de situație. Prin urmare, aceasta nu beneficiază de principiul liberei prestări a serviciilor garantat de articolul 5 din Directiva 2005/36.
104. În hotărârea pronunțată în cauza X-Steuerberatungsgesellschaft (45), pe care se întemeiază AIRBNB Ireland, Curtea a considerat că, într-o astfel de situație, prestatorul de servicii nu putea, de asemenea, să se bazeze pe principiul libertății de a presta servicii garantat de Directiva 2006/123/CE (46) și că, în consecință, era necesar să se evalueze condițiile de acces la o profesie prin raportare la Tratatul FEU. (47)
105. În speță, se pune astfel problema raportului dintre, pe de o parte, Directiva 2000/31 și principiul liberei circulații a serviciilor societății informaționale și, pe de altă parte, competența statelor membre de a reglementa condițiile de acces la o profesie.
106. S-a sugerat în literatura de specialitate că condițiile de acces la o profesie nu pot fi aplicate unui prestator care oferă servicii cu ajutorul internetului. (48) De fapt, domeniul coordonat cuprinde, în special, cerințele referitoare la accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale, precum cele privind calificările, autorizarea sau notificarea, chiar dacă aceste cerințe sunt de natură generală. (49) În plus, spre deosebire de Directiva 2006/123, (50) Directiva 2000/31 nu conține nicio excludere care să prevadă că libera circulație a serviciilor societății informaționale nu afectează cerințele referitoare la accesul la o profesie reglementată.
107. În consecință, cel puțin în ceea ce privește cerințele referitoare la accesul la o profesie reglementată, un prestator de servicii care furnizează un serviciu al societății informaționale într-un stat membru de origine se poate prevala de libera circulație a serviciilor garantată de Directiva 2000/31. (51) Întrucât această chestiune este reglementată de Directiva 2000/31, nu este necesar să o apreciem în lumina dreptului primar. (52)

(b) Aplicabilitatea Directivei 2007/64/CE

108. Comisia susține că serviciile furnizate de AIRBNB Payments UK pot face obiectul Directivei 2007/64/CE. (53)
109. Întrucât a doua întrebare este adresată în cazul în care Curtea ar răspunde afirmativ la prima întrebare, ceea ce înseamnă că AIRBNB Ireland beneficiază de principiul libertății de a furniza servicii ale societății informaționale garantat de Directiva 2000/31, îmi voi limita analiza celei de a doua întrebări la această directivă.
110. În plus, întrucât cererea de decizie preliminară nu menționează Directiva 2007/64 și întrucât AIRBNB Payments UK nu este parte în litigiul principal, nu consider oportun, în lipsa unor clarificări din partea instanței de trimitere și a unor observații din partea altor părți decât Comisia, să abordez chestiunile care s-ar putea ridica în temeiul acestei directive. În realitate, Curtea nu dispune de suficiente informații pentru a le analiza din oficiu.

(c) libera circulație a serviciilor societății informaționale și domeniul său de aplicare

111. În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31, fiecare stat membru se asigură că serviciile societății informaționale furnizate de un prestator de servicii stabilit pe teritoriul său sunt conforme cu dispozițiile naționale aplicabile în statul membru în cauză care intră în domeniul coordonat, astfel cum este definit la articolul 2 litera (h) din această directivă. În schimb, cu excepția cazurilor menționate la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, articolul 3 alineatul (2) din această directivă interzice altor state membre, din motive care țin de domeniul coordonat, să restricționeze libera circulație a serviciilor societății informaționale.
112. Serviciile societății informaționale beneficiază de libera circulație garantată de Directiva 2000/31 numai în ceea ce privește domeniile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive. Articolul 1 alineatul (5) din Directiva 2000/31 stabilește domeniile și chestiunile cărora această directivă nu li se aplică, însă prezenta cauză nu privește niciunul dintre acestea. (54)
113. De asemenea, potrivit articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2000/31, serviciile societății informaționale nu beneficiază de libera circulație în ceea ce privește domeniile menționate în anexa la această directivă. Cerințele prevăzute de legea Hoguet nu se încadrează în niciunul dintre aceste domenii. (55)
114. Cerințele referitoare la serviciile societății informaționale, care intră în domeniul coordonat, pot proveni din statul membru de origine sau - în limitele impuse de Directiva 2000/31, la articolul 3 alineatul (4) - din alte state membre.
115. Prezenta cauză vizează această din urmă situație, în care legislația unui stat membru, altul decât statul membru de origine, este de natură să restrângă serviciile societății informaționale și, prin urmare, intră prima facie în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31. (56)
116. Domeniul coordonat, astfel cum este definit la articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31, citit în lumina considerentului 21 din această directivă, cuprinde cerințele referitoare la accesul la activitatea unui serviciu al societății informaționale și la exercitarea unei astfel de activități, indiferent dacă acestea au un caracter general sau dacă au fost concepute special pentru aceste servicii sau pentru furnizorii acestora. (57) Prin urmare, cerințele prevăzute de legea Hoguet par să intre în domeniul coordonat.
117. Pentru ca o cerință impusă de un alt stat membru decât cel în care este stabilit furnizorul de servicii ale societății informaționale să fie opozabilă acestui furnizor și să conducă la restricționarea liberei circulații a acestor servicii, cerința respectivă trebuie să fie o măsură care îndeplinește condițiile de fond și de procedură prevăzute la articolul 3 alineatul (4) literele (a) și, respectiv, (b) din Directiva 2000/31.

(d) măsurile de derogare de la Directiva 2000/31

118. În primul rând, trebuie observat că Legea Hoguet, adoptată în 1970, este anterioară Directivei 2000/31. Astfel, este evident că cerințele prevăzute de această lege nu au fost formulate ab initio ca măsuri prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din directiva menționată. În plus, Directiva 2000/31 nu conține o clauză care să autorizeze statele membre să mențină măsurile anterioare care ar putea restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale.
119. Cu toate acestea, nu pot exclude cu desăvârșire posibilitatea ca o măsură anterioară Directivei 200/31 sau adoptată pe baza unei legislații anterioare acesteia, cu condiția să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din această directivă, să limiteze libera circulație a serviciilor societății informaționale.
120. În plus, din formularea articolului 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31 reiese că un stat membru poate deroga de la articolul 3 alineatul (2) din această directivă prin două tipuri de măsuri: cele supuse condițiilor procedurale prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (b) din această directivă și cele care nu sunt supuse acestor condiții, și anume, cel puțin în anumite cazuri, măsurile adoptate în cadrul procedurilor judiciare. (58)
121. Trebuie observat că, în circumstanțele prezentei cauze, stabilirea răspunderii penale a AIRBNB Ireland la finalul procedurii principale depinde de răspunsul la întrebarea preliminară dacă acest prestator de servicii era obligat să îndeplinească cerințele prevăzute de dispozițiile legii Hoguet. Acesta este, în opinia mea, motivul pentru care instanța de trimitere se întreabă dacă normele privind exercitarea profesiei de agent imobiliar pot fi opuse acestui prestator de servicii.
122. Având în vedere aceste precizări, voi trece acum la analiza condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) literele (a) și (b) din Directiva 2000/31.

(e) Condiții de fond

123. În primul rând, din articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31 rezultă că derogările de la libera circulație a serviciilor societății informaționale sunt permise, în special, atunci când sunt necesare din motive de ordine publică, de protecție a sănătății publice, de siguranță publică sau de protecție a consumatorilor. Cerințele prevăzute de legea Hoguet par să vizeze protecția consumatorilor.
124. În continuare, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (ii) din Directiva 2000/31, aceste derogări pot fi aplicate atunci când un serviciu al societății informaționale afectat de o măsură luată de un stat membru, altul decât statul de origine, aduce atingere acestui obiectiv sau prezintă un risc serios și grav de atingere a acestuia.
125. În sfârșit, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (iii) din Directiva 2000/31, astfel de derogări trebuie să fie proporționale.
126. În ordonanța de trimitere nu există niciun element care să permită să se stabilească dacă o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.
127. Prin urmare, un stat membru care urmărește, din motive care țin de domeniul coordonat, să restrângă libera circulație a serviciilor societății informaționale trebuie să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31.
128. În realitate, în lipsa unor precizări cu privire la necesitatea adoptării măsurii în cauză și la posibilitatea ca serviciul AIRBNB Ireland să aducă atingere unuia dintre obiectivele menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/31, a doua întrebare nu poate fi înțeleasă altfel decât în sensul că urmărește să afle dacă un stat membru, altul decât statul membru de origine, poate fi autorizat să impună, din proprie inițiativă și fără a examina condițiile de fond, cerințe referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar prestatorilor unei categorii de servicii ale societății informaționale.
129. Cred că Directiva 2000/31 se opune ca un stat membru să poată restricționa, în astfel de circumstanțe și într-un astfel de mod, libera circulație a serviciilor societății informaționale din alt stat membru.
130. În primul rând, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31 impune statelor membre de origine obligația de a se asigura că serviciile societății informaționale furnizate de un prestator de servicii stabilit pe teritoriul lor sunt conforme cu dispozițiile naționale aplicabile în aceste state membre care intră în domeniul coordonat. (59) Spre deosebire de această obligație generală, pentru a nu "dilua" principiul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/31, articolul 3 alineatul (4) din această directivă ar putea fi înțeles în sensul că autorizează statele membre, altele decât statul membru de origine, să deroge de la libera circulație a serviciilor numai în mod indirect.
131. În al doilea rând, articolul 3 din Directiva 2000/31 trebuie interpretat astfel încât să garanteze libera circulație a serviciilor societății informaționale între statele membre. (60) Dacă statele membre, altele decât statul membru de origine, ar fi, de asemenea, competente să aplice din proprie inițiativă, tuturor prestatorilor unei categorii de servicii ale societății informaționale, măsuri de natură generală și abstractă, principiul liberei circulații a acestor servicii ar fi slăbit în mod semnificativ. În realitate, articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 garantează unui prestator de servicii ale societății informaționale un anumit grad de securitate juridică: sub rezerva derogărilor autorizate în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, acest prestator nu poate fi supus unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul material în vigoare în statul membru în care este stabilit.
132. În al treilea rând, măsurile adoptate în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 nu vizează serviciile societății informaționale sau furnizorii acestora, ci un anumit serviciu.
133. În al patrulea rând, pentru a stabili dacă un serviciu al societății informaționale aduce atingere unui anumit obiectiv sau prezintă un risc serios și grav de a aduce atingere obiectivului respectiv, este necesar, în opinia mea, în fiecare caz, să se examineze circumstanțele cazului.
134. În sfârșit, în al cincilea rând, considerațiile de mai sus sunt susținute de condițiile procedurale pe care trebuie să le îndeplinească un stat membru care urmărește să restricționeze libera circulație a serviciilor și asupra cărora voi reveni ulterior. (61) Trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31, un stat membru care intenționează să adopte măsuri de derogare de la articolul 3 alineatul (2) din această directivă trebuie să notifice în prealabil Comisiei intenția sa în acest sens și să solicite statului membru de origine să ia măsuri cu privire la serviciile societății informaționale. Acest stat membru poate, în lipsa unui răspuns corespunzător din partea statului membru de origine, să adopte măsurile preconizate. Aceste condiții procedurale confirmă în mod clar că măsurile menționate la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 nu pot fi adoptate decât ad hoc.
135. Din aceste motive, consider că un stat membru, altul decât statul membru de origine, poate deroga de la libera circulație a serviciilor societății informaționale numai prin măsuri luate "de la caz la caz". (62)
136. În plus, consider că cerințele prevăzute de legea Hoguet pot ridica îndoieli cu privire la proporționalitatea acestora. Din discuțiile purtate între părți în cadrul ședinței de judecată deduc că nu este sigur că, în temeiul legii Hoguet, AIRBNB Ireland ar putea deveni titularul unei licențe profesionale. Cu toate acestea, pe baza informațiilor furnizate de instanța de trimitere în cererea sa, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra acestui aspect.
137. În orice caz, este de competența instanței de trimitere să verifice dacă, având în vedere toate elementele care i-au fost aduse la cunoștință, măsurile în cauză sunt necesare pentru a asigura protecția consumatorilor și nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

(f) Condiții procedurale

138. Reamintim că, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2000/31, un stat membru care intenționează să adopte măsuri care restricționează libera circulație a serviciilor societății informaționale dintr-un alt stat membru trebuie să notifice mai întâi Comisiei intenția sa și să solicite statului membru de origine să ia măsuri în ceea ce privește serviciile societății informaționale.
139. Nu există nicio indicație că Republica Franceză ar fi solicitat Irlandei să ia măsuri în ceea ce privește serviciile societății informaționale.
140. De asemenea, nu rezultă că a fost îndeplinită condiția referitoare la notificarea Comisiei, fie în cursul perioadei de transpunere a Directivei 2000/31, fie ulterior.
141. Din jurisprudența constantă a Curții rezultă că necomunicarea reglementărilor tehnice, astfel cum este prevăzută în Directiva 2015/1535, înseamnă că aceste reglementări tehnice sunt inaplicabile și, prin urmare, nu pot fi opuse particularilor. (63) Consecința juridică este aceeași în cazul omisiunii de notificare a Comisiei prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31? (64)
142. În acest context, trebuie amintit că, în concluziile sale din cauza Enichem Base și alții (65), avocatul general Jacobs a făcut o distincție între, pe de o parte, obligațiile de informare a Comisiei însoțite de dispoziții specifice care permit Comisiei și diferitelor state membre să formuleze observații cu privire la proiectele notificate și care impun statelor membre, în anumite împrejurări, să amâne adoptarea acestor proiecte pentru anumite perioade și, pe de altă parte, obligațiile de notificare a Comisiei care nu sunt circumscrise unor astfel de proceduri. În continuare, avocatul general Jacobs a precizat că, în lipsa unei proceduri prescrise de suspendare a introducerii măsurii în cauză sau de control comunitar, nu se poate susține că omisiunea de a informa Comisia a avut ca efect declararea ilegalității măsurilor (66).
143. În hotărârea sa, Curtea a statuat că, în lipsa unei proceduri de control comunitar al proiectelor de norme și în cazul în care punerea în aplicare a normelor preconizate nu a fost condiționată de acordul Comisiei sau de lipsa de obiecții din partea acesteia, o normă care impune statelor membre să informeze Comisia cu privire la aceste proiecte de norme și la aceste norme nu conferă particularilor niciun drept pe care aceștia să îl poată valorifica în fața instanțelor naționale pentru motivul că normele au fost adoptate fără a fi fost comunicate în prealabil Comisiei. (67)
144. De asemenea, în jurisprudența ulterioară referitoare la necomunicarea măsurilor prevăzută de directivele care au precedat Directiva 2015/1535, Curtea a arătat că instrumentele juridice care implică sancțiunea inaplicabilității din cauza acestei necomunicări prevăd o procedură de control la nivelul Uniunii a proiectelor de regulamente și condiționează data intrării în vigoare a acestora de acordul sau de lipsa de opoziție a Comisiei. (68)
145. În lumina acestor considerații din jurisprudență trebuie să se determine efectele omisiunii de notificare prevăzute de Directiva 2000/31.
146. Este adevărat că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 nu autorizează Comisia să anuleze sau să suprime efectele unui act național. În schimb, potrivit articolului 3 alineatul (6) din directiva menționată, Comisia poate solicita statului membru în cauză să se abțină de la adoptarea măsurilor propuse sau să pună capăt de urgență măsurilor în cauză. În plus, Comisia poate iniția o procedură privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cazul în care acesta nu și-a îndeplinit obligația de a se abține de la adoptarea unei măsuri sau de a pune capăt unei măsuri. (69)
147. În plus, în cazuri de urgență, articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2000/31 autorizează statele membre să adopte măsuri de restricționare a liberei circulații a serviciilor societății informaționale. În cazuri urgente, măsurile trebuie notificate Comisiei în cel mai scurt timp posibil. De aici deduc că, la prima vedere, o măsură își poate produce efectele fără a fi supusă, înainte de data intrării sale în vigoare, acordului sau lipsei de opoziție a Comisiei.
148. Nici Directiva 2015/1535 nu împuternicește Comisia să anuleze sau să suspende intrarea în vigoare a reglementărilor naționale. Dimpotrivă, directiva respectivă impune statelor membre să respecte instrucțiunile Comisiei.
149. În plus, în conformitate cu Directiva 2015/1535, un stat membru poate, de asemenea, să recurgă la procedura de urgență în cazul în care consideră că este necesar să elaboreze reglementări tehnice într-un termen foarte scurt.
150. Pentru aceste motive, având în vedere analogia dintre procedura de control privind reglementările tehnice prevăzută de Directiva 2015/1535 și cea privind măsurile care restricționează libera circulație a serviciilor societății informaționale, consider că, în temeiul Directivei 2000/31, lipsa notificării atrage sancțiunea neexecutării unei măsuri împotriva furnizorului acestor servicii.
151. În lumina acestor considerații, propun să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un stat membru, altul decât cel pe teritoriul căruia este stabilit un prestator de servicii ale societății informaționale, nu poate, pentru motive care țin de domeniul coordonat, să restrângă libera circulație a acestor servicii invocând față de un prestator de servicii ale societății informaționale, din proprie inițiativă și fără ca o examinare a condițiilor de fond să fie necesară, cerințe precum cele referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar, prevăzute de legea Hoguet.

VI. Concluzii

152. Având în vedere toate considerațiile care preced, propun Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de judecătorul de instrucție de la Tribunal de grande instance de Paris (Franța) după cum urmează:

(1) Articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă ("Directiva privind comerțul electronic"), coroborat cu articolul 1 litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale trebuie interpretată în sensul că un serviciu care constă în punerea în legătură, prin intermediul unei platforme electronice, a unor potențiali oaspeți cu gazde care oferă cazare pe termen scurt, într-o situație în care furnizorul acestui serviciu nu exercită controlul asupra procedurilor esențiale de furnizare a acestor servicii, constituie un serviciu al societății informaționale în sensul acestor dispoziții.

(2) Articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un stat membru, altul decât cel pe teritoriul căruia este stabilit un prestator al unui serviciu al societății informaționale, nu poate, pentru motive care țin de domeniul coordonat, să restrângă libera circulație a acestor servicii prin invocarea, împotriva unui prestator de servicii al societății informaționale din proprie inițiativă și fără a fi necesară o examinare a condițiilor de fond, pe cerințe precum cele referitoare la exercitarea profesiei de agent imobiliar, prevăzute de Legea nr. 70-9 din 2 ianuarie 1970 de reglementare a condițiilor de exercitare a activităților referitoare la anumite tranzacții privind bunurile imobile și comerciale.

1 Limba originală: Franceză.

2 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 48).

3 Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C-320/16, EU:C:2018:221, punctul 27).

4 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă ("Directiva privind comerțul electronic") (JO L 178, p. 1).

5 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1). A se vedea articolul 10 din directiva respectivă.

6 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO L 204, p. 37), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 217, p. 18) ("Directiva 98/34").

7 A se vedea articolul 10 din Directiva 2015/1535.

8 JORF din 4 ianuarie 1970, p. 142.

9 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981).

10 Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C-320/16, EU:C:2018:221).

11 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981).

12 A se vedea https://www.airbnb.co.uk/terms#eusec7.

13 Hotărârea din 12 iulie 2011 (C-324/09, EU:C:2011:474, punctul 109).

14 C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 27.

15 Hotărârea din 11 septembrie 2014 (C-291/13, EU:C:2014:2209, punctele 28 și 29).

16 Hotărârea din 23 martie 2010 (C-236/08 - C-238/08, EU:C:2010:159, punctele 23 și 110).

17 A se vedea opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 33).

18 Hotărârea din 2 decembrie 2010 (C-108/09, EU:C:2010:725, punctele 32-38).

19 A se vedea opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 35).

20 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 34).

21 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 35).

22 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 38). (Sublinierea a fost adăugată).

23 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 39).

24 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 39).

25 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981).

26 Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C-320/16, EU:C:2018:221).

27 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981).

28 Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C-320/16, EU:C:2018:221).

29 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 38).

30 A se vedea, de asemenea, opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 43). În această privință, a se vedea și Van Cleynenbreuel, P., "Le droit de l'Union européenne ne se prête-t-il pas (encore) à l'ubérisation des services?", Revue de la Faculté de droit de l'Université de Liège, nr. 1, 2018, p. 114.

31 A se vedea opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 31).

32 Hotărârea din 20 decembrie 2017 (C-434/15, EU:C:2017:981).

33 Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C-320/16, EU:C:2018:221).

34 A se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 39), și Hotărârea din 10 aprilie 2018, Uber France (C-320/16, EU:C:2018:221, punctul 21).

35 A se vedea avizul meu în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 51) și în cauza Uber France (C-320/16, EU:C:2017:511, punctele 15, 16 și 20).

36 A se vedea opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 50).

37 A se vedea opinia mea în cauza Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:364, punctul 34).

38 Hotărârea din 2 decembrie 2010 (C-108/09, EU:C:2010:725).

39 Hotărârea din 2 decembrie 2010 (C-108/09, EU:C:2010:725).

40 A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 2 decembrie 2010, Ker-Optika (C-108/09, EU:C:2010:725, punctul 41).

41 Cu titlu mai subsidiar, guvernul francez susține în observațiile sale scrise că o procedură penală inițiată ca urmare a depunerii unei plângeri însoțite de o cerere de constituire ca parte civilă trebuie considerată un litigiu între persoane fizice. Prin urmare, Directiva 2003/31 nu poate fi invocată în litigiul principal și, în consecință, a doua întrebare are caracter ipotetic. Cu toate acestea, în cursul ședinței, guvernul francez a părut să își retragă argumentul referitor la caracterul ipotetic al celei de a doua întrebări. În orice caz, nimic nu indică faptul că litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere este un litigiu între două persoane fizice. Pe de altă parte, din cadrul juridic explicit al hotărârii de trimitere reiese că o procedură penală inițiată ca urmare a depunerii unei plângeri însoțite de o cerere de constituire ca parte civilă ar putea conduce la aplicarea de sancțiuni penale.

42 A se vedea, în special, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții (C-310/10, EU:C:2011:467, punctul 28).

43 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22).

44 Hotărârea din 17 decembrie 2015 (C-342/14, EU:C:2015:827, punctul 35).

45 Hotărârea din 17 decembrie 2015 (C-342/14, EU:C:2015:827).

46 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36).

47 În conformitate cu articolul 17 alineatul (6) din Directiva 2006/123, principiul liberei prestări a serviciilor prevăzut la articolul 16 din această directivă nu se aplică aspectelor reglementate de titlul II din Directiva 2005/36 sau cerințelor din statul membru în care este prestat serviciul care rezervă o activitate unei anumite profesii. A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2015, X-Steuerberatungsgesellschaft (C-342/14, EU:C:2015:827, punctul 35).

48 A se vedea, în special, Hatzopoulos, V., The Collaborative Economy and EU Law, Hart Publishing, Oxford-Portland, 2018, p. 41.

49 A se vedea articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31. A se vedea, de asemenea, Lodder, A.R., & Murray, A.D. (Eds.), EU Regulation of E-Commerce: A Commentary, Edward Elgar Publishing, Cheltenham-Northampton, 2017, p. 29.

50 A se vedea nota de subsol 47.

51 A se vedea, în acest sens, Ghidul utilizatorului - Directiva 2005/36/CE - Tot ce trebuie să știți despre recunoașterea calificărilor profesionale, https://ec.europa.eu, p. 15.

52 A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 februarie 2016, Comisia/ Ungaria (C-179/14, EU:C:2016:108, punctul 118). A se vedea, de asemenea, avizul meu în cauzele conexate X și Visser (C-360/15 și C-31/16, EU:C:2017:397, punctul 152).

53 Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1).

54 Din articolul 1 alineatul (5) din Directiva 2000/31 rezultă că această directivă nu se aplică, în domeniul fiscal, chestiunilor referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal și celor referitoare la acordurile sau practicile reglementate de dreptul cartelurilor sau la anumite activități ale serviciilor societății informaționale, prevăzute la articolul 1 alineatul (5) litera (d) din această directivă.

55 A se vedea anexa la Directiva 2000/31. Cu privire la funcționarea articolului 3 alineatul (3) din directiva menționată, a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 2017, VCAST (C-265/16, EU:C:2017:913, punctele 24 și 25). A se vedea, de asemenea, avizul meu în cauza VCAST (C-265/16, EU:C:2017:649, punctul 19).

56 A se vedea, a contrario, Hotărârea din 11 septembrie 2014, Papasavvas (C-291/13, EU:C:2014:2209, punctul 35).

57 În schimb, cerințele care nu intră în domeniul coordonat și care, de asemenea, nu sunt armonizate la nivelul Uniunii trebuie să fie evaluate, după caz, în lumina dreptului primar. A se vedea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 2008, Dynamic Medien (C-244/06, EU:C:2008:85, punctul 23). A se vedea și Lodder, A.R., "Directiva 2000/31/CE privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă", în Lodder, A.R., & Murray, A.D. (Eds.), EU Regulation of E-Commerce: A Commentary, Edward Elgar Publishing, Cheltenham-Northampton, 2017, p. 31.

58 A se vedea, de asemenea, considerentul 25 din Directiva 2000/31, potrivit căruia instanțele naționale, inclusiv instanțele civile, care soluționează litigii de drept privat pot lua măsuri de derogare de la libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale în conformitate cu condițiile stabilite în această directivă. În plus, în conformitate cu considerentul 26 din Directiva 2000/31, statele membre, în conformitate cu condițiile stabilite în directiva menționată, pot aplica normele lor naționale de drept penal și de procedură penală în vederea luării tuturor măsurilor de investigare și a altor măsuri necesare pentru descoperirea și urmărirea penală a infracțiunilor, fără a fi necesară notificarea acestor măsuri Comisiei.

59 A se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții (C-509/09 și C-161/10, EU:C:2011:685, punctul 61). A se vedea și D'Acunto, S., "La directive 98/48 prévoyant un mécanisme de transparence règlementaire pour les services de la société de l'information: un premier bilan après douze mois de fonctionnement", Revue du droit de l'Union européenne, nr. 3, 2000, p. 628.

60 A se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și alții (C-509/09 și C-161/10, EU:C:2011:685, punctul 64).

61 A se vedea punctele 138-150 din prezentul aviz.

62 A se vedea Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European și Banca Centrală Europeană - Aplicarea la serviciile financiare a articolului 3 alineatele (4)-(6) din Directiva privind comerțul electronic (COM/2003/0259 final, punctele 1 și 2.1.2); Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Comitetul Economic și Social European - Primul raport al Comisiei privind aplicarea Directivei [2000/31] din 21 noiembrie 2003 [COM(2003) 702 final, punctul 4.1]. A se vedea, de asemenea, Crabit, E., "La directive sur le commerce électronique. Le projet "Méditerranée"", Revue du Droit de l'Union Européenne, nr. 4, 2000, pp. 762 și 792; Gkoutzinis, A., Internet Banking and the Law in Europe: Regulation, Financial Integration and Electronic Commerce, Cambridge University Press, Cambridge-New York, 2006, p. 283.

63 A se vedea, recent, Hotărârea din 7 august 2018, Smith (C-122/17, EU:C:2018:631, punctele 52 și 53). A se vedea, de asemenea, avizul meu în cauza Uber France (C-320/16, EU:C:2017:511, punctul 37).

64 Trebuie observat că, în cazul în care cerințele prevăzute de legea Hoguet ar fi considerate măsuri în sensul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, nu s-ar pune problema legăturii dintre obligația de notificare prevăzută de Directiva 2000/31 și cea prevăzută de Directiva 2015/1535. Pentru a putea fi calificată drept "reglementare tehnică", supusă obligației de notificare în temeiul acestei din urmă directive, o cerință prevăzută de dreptul național trebuie să aibă scopul și obiectul specific de a reglementa în mod explicit și direcționat serviciile societății informaționale (a se vedea concluziile mele în cauza Uber France, C-320/16, EU:C:2017:511, punctele 24-33). Or, aceasta nu este situația în speță. De asemenea, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, dispozițiile naționale care supun exercitarea unei activități economice autorizării prealabile nu constituie reglementări tehnice [a se vedea Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții (C-255/16, EU:C:2017:983, punctul 16)]. În esență, legea Hoguet condiționează exercitarea activității de agent imobiliar de obținerea unei autorizații profesionale.

65 380/87, nepublicată, EU:C:1989:135.

66 A se vedea concluziile avocatului general Jacobs în cauza Enichem Base și alții (380/87, nepublicată, EU:C:1989:135, punctul 14).

67 A se vedea Hotărârea din 13 iulie 1989, Enichem Base și alții (380/87, EU:C:1989:318, punctele 20 și 24).

68 A se vedea hotărârea din 26 septembrie 2000, Unilever (C-443/98, EU:C:2000:496, punctul 43).

69 A se vedea Crabit, E., "La directive sur le commerce électronique. Le projet "Méditerranée"", Revue du droit de l'Union européenne, nr. 4, 2000, p. 791, și Kightlinger, M.F., "A Solution to the Yahoo! Problem? The EC E-Commerce Directive as a Model for International Cooperation on Internet Choice of Law", Michigan Journal of International Law, vol. 24, nr. 3, 2003, p. 737.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=221791&pageIndex=0&doclang=en&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=27786348

19 decembrie 2019 (*)

(Trimitere preliminară - Directiva 2000/31/CE - Serviciile societății informaționale - Directiva 2006/123/CE - Servicii - Punerea în legătură a gazdelor, întreprinderi sau persoane fizice, care dețin o locuință de închiriat cu persoanele care caută acest tip de locuință - Calificare - Legislație națională care impune anumite restricții în ceea ce privește exercitarea profesiei de agent imobiliar - Directiva 2000/31/CE - Articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță - Obligația de notificare a măsurilor care restrâng libertatea de a presta servicii ale societății informaționale - Lipsa notificării - Caracter executoriu - Procedură penală cu acțiune civilă accesorie)

În cauza C-390/18,

CERERE de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de judecătorul de instrucție de la tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța), prin decizia din 7 iunie 2018, primită de Curte la 13 iunie 2018, în cadrul procedurii penale împotriva

X,

intervenienți:

YA,

Airbnb Irlanda UC,

Hôtelière Turenne SAS,

Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP),

Valhotel,

CURTEA (Marea Cameră),

compus din K. Lenaerts, președinte, R. Silva de Lapuerta, vicepreședinte, A. Arabadjiev, E. Regan, P.G. Xuereb și L.S. Rossi, președinți de cameră, E. Juhász, M. Ilešič, J. Malenovský, D. Šváby (raportor) și N. Piçarra, judecători,

Avocat general: M. Szpunar,

Grefier: V. Giacobbo-Peyronnel, Administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma audierii din 14 ianuarie 2019,

luând în considerare observațiile prezentate în numele:

- Airbnb Ireland UC, de D. Van Liedekerke, O.W. Brouwer și A.A.J. Pliego Selie, advocaten,

- Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP), prin B. Quentin, G. Navarro și M. Robert, avocați,

- guvernul francez, prin E. de Moustier și R. Coesme, în calitate de agenți,

- guvernul ceh, prin M. Smolek, J. Vláčil și T. Müller, în calitate de agenți,

- guvernul spaniol, prin M.J. García-Valdecasas Dorrego, în calitate de agent,

- guvernul luxemburghez, inițial prin D. Holderer, iar ulterior prin T. Uri, în calitate de agenți,

- pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari, É. Gippini Fournier și S. L. Kalėda, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general la ședința din 30 aprilie 2019,

oferă următoarele

Hotărâre judecătorească

1 Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (denumită în continuare "directiva privind comerțul electronic") (JO L 178, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 1, p. 146).

2 Cererea a fost formulată în cadrul unei proceduri penale împotriva lui X, printre altele, pentru manipularea de sume de bani pentru activități privind medierea și gestionarea de imobile și întreprinderi de către o persoană fără autorizație profesională.

Context juridic

Legislația UE

Directiva 98/34/CE

3 Articolul 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO L 204, p. 37), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO L 217, p. 18) (denumită în continuare "Directiva 98/34"), prevede următoarele

"În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

...

2. "serviciu", orice serviciu al societății informaționale, și anume orice serviciu furnizat în mod normal contra cost, la distanță, prin mijloace electronice și la cererea individuală a unui destinatar de servicii.

În sensul prezentei definiții:

- "la distanță" înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan,

- "prin mijloace electronice" înseamnă că serviciul este trimis inițial și primit la destinație prin intermediul unui echipament electronic de prelucrare (inclusiv compresie digitală) și stocare a datelor și este transmis, transportat și primit în întregime prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice,

- "la cererea individuală a unui beneficiar de servicii" înseamnă că serviciul este furnizat prin transmiterea de date la cerere individuală.

...'

Directiva (UE) 2015/1535

4 Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO L 241, p. 1) a abrogat și înlocuit Directiva 98/34 începând cu 7 octombrie 2015.

5 Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 prevede:

"În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

...

(b) "serviciu" înseamnă orice serviciu al societății informaționale, și anume orice serviciu furnizat în mod normal contra cost, la distanță, prin mijloace electronice și la cererea individuală a unui destinatar de servicii.

În sensul prezentei definiții:

(i) "la distanță" înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;

(ii) "prin mijloace electronice" înseamnă că serviciul este trimis inițial și primit la destinație prin intermediul unui echipament electronic de prelucrare (inclusiv compresie digitală) și stocare a datelor și este transmis, transportat și primit în întregime prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

(iii) "la cererea individuală a unui beneficiar de servicii" înseamnă că serviciul este furnizat prin transmiterea de date la cerere individuală.

O listă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența acestei definiții este prevăzută în anexa I.

6 Articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

"Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția cazului în care acesta nu face decât să transpună textul integral al unui standard internațional sau european, caz în care informațiile privind standardul în cauză sunt suficiente; de asemenea, statele membre comunică Comisiei o declarație privind motivele care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări tehnice, în cazul în care aceste motive nu au fost deja precizate în proiect.

...'

7 În conformitate cu articolul 10 al doilea paragraf din Directiva 2015/1535, trimiterile la Directiva 98/34 se interpretează de acum înainte ca trimiteri la Directiva 2015/1535.

Directiva 2000/31

8 Considerentul 8 din Directiva 2000/31 prevede:

"Obiectivul prezentei directive este de a crea un cadru juridic care să asigure libertatea serviciilor societății informaționale între statele membre și nu de a armoniza domeniul dreptului penal ca atare.

9 În versiunea anterioară intrării în vigoare a Directivei 2015/1535, articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 definea "serviciile societății informaționale" ca fiind servicii în sensul articolului 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34. De la intrarea în vigoare a acestei directive, această trimitere trebuie înțeleasă ca fiind făcută la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535.

10 Articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31 prevede:

"(h) "domeniu coordonat": cerințele prevăzute în sistemele juridice ale statelor membre aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale sau serviciilor societății informaționale, indiferent dacă acestea sunt de natură generală sau sunt concepute special pentru aceștia.

(i) Domeniul coordonat se referă la cerințele pe care furnizorul de servicii trebuie să le respecte în ceea ce privește:

- începerea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind calificările, autorizarea sau notificarea,

- desfășurarea activității unui serviciu al societății informaționale, cum ar fi cerințele privind comportamentul furnizorului de servicii, cerințele privind calitatea sau conținutul serviciului, inclusiv cele aplicabile publicității și contractelor, sau cerințele privind răspunderea furnizorului de servicii;

(ii) Domeniul coordonat nu acoperă cerințe precum:

- cerințele aplicabile mărfurilor ca atare,

- cerințele aplicabile livrării de bunuri,

- cerințele aplicabile serviciilor care nu sunt furnizate prin mijloace electronice".

11 Articolul 3 alineatele (2) și (4)-(6) din directiva menționată prevede următoarele:

'2. Statele membre nu pot, din motive care țin de domeniul coordonat, să restricționeze libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale dintr-un alt stat membru.

...

4. Statele membre pot lua măsuri de derogare de la alineatul (2) în ceea ce privește un anumit serviciu al societății informaționale dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a) măsurile sunt:

(i) necesare pentru unul dintre următoarele motive:

- politica publică, în special prevenirea, investigarea, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor, inclusiv protecția minorilor și lupta împotriva oricărei incitări la ură pe motive de rasă, sex, religie sau naționalitate, precum și a încălcărilor demnității umane cu privire la persoane individuale,

- protecția sănătății publice,

- securitatea publică, inclusiv salvgardarea securității și apărării naționale,

- protecția consumatorilor, inclusiv a investitorilor;

(ii) luate împotriva unui anumit serviciu al societății informaționale care aduce atingere obiectivelor menționate la punctul (i) sau care prezintă un risc serios și grav de a aduce atingere acestor obiective;

(iii) proporționale cu aceste obiective;

(b) înainte de a lua măsurile în cauză și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și actelor efectuate în cadrul unei anchete penale, statul membru a:

- a solicitat statului membru menționat la alineatul (1) să ia măsuri și acesta din urmă nu a luat astfel de măsuri sau acestea au fost inadecvate,

- a notificat Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1) intenția sa de a lua astfel de măsuri.

5. Statele membre pot, în caz de urgență, să deroge de la condițiile prevăzute la alineatul (4) litera (b). În acest caz, măsurile sunt notificate în cel mai scurt timp posibil Comisiei și statului membru menționat la alineatul (1), indicând motivele pentru care statul membru consideră că există urgență.
6. Fără a aduce atingere posibilității statului membru de a continua măsurile în cauză, Comisia examinează compatibilitatea măsurilor notificate cu dreptul comunitar în cel mai scurt timp posibil; în cazul în care ajunge la concluzia că măsura este incompatibilă cu dreptul comunitar, Comisia solicită statului membru în cauză să se abțină de la luarea oricăror măsuri propuse sau să pună urgent capăt măsurilor în cauză. Directiva 2006/123/CE

12 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36) prevede:

"În cazul în care dispozițiile prezentei directive intră în conflict cu o dispoziție a unui alt act comunitar care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau ale exercitării acesteia în sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispoziția din celălalt act comunitar prevalează și se aplică sectoarelor sau profesiilor specifice respective. ...'

Legea franceză

13 Articolul 1 din Legea nr. 70-9 din 2 ianuarie 1970 de reglementare a condițiilor de exercitare a activităților referitoare la anumite operațiuni privind bunurile imobile și fondul de comerț financiar (JORF din 4 ianuarie 1970, p. 142), în versiunea aplicabilă faptelor din acțiunea principală (denumită în continuare "Legea Hoguet"), prevede

"Dispozițiile prezentei legi se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice care se împrumută sau își acordă asistența în mod regulat, chiar și cu titlu accesoriu, pentru orice tranzacție care afectează bunurile altora și referitoare la:

1. achiziționarea, vânzarea, căutarea, schimbul, închirierea sau subînchirierea, sezonieră sau nu, mobilată sau nemobilată, a clădirilor existente sau în construcție;

...'

14 Articolul 3 din această lege prevede:

"Activitățile enumerate la articolul 1 pot fi exercitate numai de către persoane fizice sau juridice care dețin o autorizație profesională eliberată, pentru o perioadă și în conformitate cu normele stabilite printr-un decret al Consiliului de Stat, de către președintele Camerei Regionale de Comerț și Industrie sau de către președintele Camerei Regionale de Comerț și Industrie Île-de-France, care enumeră operațiunile pe care aceste persoane le pot efectua. ...

Licența respectivă poate fi eliberată numai persoanelor fizice, cu condiția ca acestea:

1. să facă dovada acreditărilor lor profesionale;
2. să facă dovada unei garanții financiare care să permită rambursarea fondurilor ...;
3. să încheie o asigurare împotriva consecințelor financiare ale răspunderii lor civile și profesionale;
4. nu sunt vizate de una dintre condițiile de validare sau de descalificare ...

...'

15 Articolul 5 din această lege prevede:

"Persoanele menționate la articolul 1 care primesc sau dețin sume de bani ... trebuie să respecte condițiile stabilite prin decretul Consiliului de Stat, în special formalitățile de evidență și de eliberare a chitanțelor, precum și alte obligații care decurg din acest mandat.

16 Articolul 14 din această lege este formulat după cum urmează:

"Următoarele fapte se pedepsesc cu 6 luni de închisoare și o amendă de 7 500 EUR:

(a) să se împrumute sau să acorde asistență în mod regulat, chiar și cu titlu accesoriu, tranzacțiilor enumerate la articolul 1 fără a deține o licență valabilă eliberată în conformitate cu articolul 3 sau după ce o astfel de licență a fost restabilită sau dacă licența menționată anterior nu a fost restabilită după o declarație de necompetență din partea organismului administrativ competent;

...'

17 Articolul 16 din Legea Hoguet prevede:

"Următoarele fapte se pedepsesc cu 2 ani de închisoare și o amendă de 30 000 EUR:

1. primirea sau deținerea, în orice calitate sau în orice mod, la momentul tranzacțiilor enumerate la articolul 1, de sume de bani, bunuri, acțiuni și obligațiuni care sunt:

(a) cu încălcarea articolului 3;

(b) cu încălcarea condițiilor prevăzute la articolul 5 privind ținerea evidențelor și eliberarea chitanțelor atunci când aceste documente și chitanțe sunt obligatorii din punct de vedere legal;

...'

Litigiul din acțiunea principală și întrebările preliminare

18 Airbnb Ireland UC, societate de drept irlandez cu sediul în Dublin (Irlanda), face parte din grupul Airbnb, compus din mai multe societăți deținute direct sau indirect de Airbnb Inc. cu sediul în Statele Unite. Airbnb Ireland oferă o platformă electronică al cărei scop este, prin plata unui comision, stabilirea de contacte, în special în Franța, între, pe de o parte, gazde, profesioniști sau persoane fizice, care au locuințe de închiriat și, pe de altă parte, persoane care caută astfel de locuințe. Airbnb Payments UK Ltd, o societate înființată la Londra (Regatul Unit) în conformitate cu legislația Regatului Unit, furnizează servicii de plată online ca parte a acestui serviciu de contact și gestionează activitățile de plată ale grupului în Uniunea Europeană. În plus, Airbnb France SARL, societate înființată în conformitate cu dreptul francez și furnizor al Airbnb Ireland, este responsabilă de promovarea acestei platforme în rândul utilizatorilor de pe piața franceză prin organizarea, printre altele, de campanii publicitare pentru publicul țintă.

19 În afară de serviciul de punere în legătură a gazdelor și a oaspeților prin intermediul platformei sale electronice care centralizează ofertele, Airbnb Ireland pune la dispoziția gazdelor un anumit număr de alte servicii, precum un format de prezentare a conținutului ofertei lor, cu o opțiune pentru un serviciu de fotografie, precum și cu o opțiune pentru o asigurare de răspundere civilă și o garanție împotriva daunelor de până la 800 000 EUR. În plus, le pune la dispoziție un instrument opțional de estimare a prețului de închiriere, ținând seama de mediile pieței preluate de pe platforma respectivă. În plus, în cazul în care o gazdă acceptă un oaspete, acesta transferă către Airbnb Payments UK prețul de închiriere, la care se adaugă între 6% și 12% din suma respectivă pentru taxe și serviciul furnizat de Airbnb Irlanda. Airbnb Payments UK păstrează banii în numele oaspetelui și apoi, la 24 de ore după ce oaspetele se cazează, îi trimite gazdei prin transfer, oferind astfel oaspetelui garanția că proprietatea există, iar gazdei garanția plății. În sfârșit, Airbnb Ireland a instituit un sistem prin care gazda și oaspetele pot lăsa o evaluare pe o scară de la zero la cinci stele, iar această evaluare este disponibilă pe platforma electronică în cauză.

20 În practică, astfel cum reiese din explicațiile furnizate de Airbnb Ireland, utilizatorii de internet care caută locuințe de închiriat se conectează la platforma sa electronică, identifică locul în care doresc să se deplaseze, precum și perioada și numărul de persoane alese. Pe această bază, Airbnb Ireland le pune la dispoziție lista locuințelor disponibile care corespund acestor criterii, astfel încât utilizatorii să poată selecta locuința dorită și să procedeze la rezervarea acesteia online.

21 În acest context, utilizatorii platformei electronice în cauză, atât gazde, cât și oaspeți, încheie un contract cu Airbnb Ireland pentru utilizarea acestei platforme și cu Airbnb Payments UK pentru plățile efectuate prin intermediul acestei platforme.

22 La 24 ianuarie 2017, Association pour un hébergement et un tourisme professionnels (AHTOP) a depus o plângere însoțită de o cerere de constituire ca parte civilă în proces, printre altele, pentru exercitarea de activități de mediere și de gestionare a clădirilor și a întreprinderilor fără licență profesională, în temeiul legii Hoguet, în perioada 11 aprilie 2012-24 ianuarie 2017.

23 În sprijinul plângerii sale, AHTOP susține că Airbnb Ireland nu se limitează la a pune în legătură două părți prin intermediul platformei sale; aceasta oferă, de asemenea, servicii suplimentare care reprezintă o activitate de intermediere în tranzacțiile imobiliare.

24 La 16 martie 2017, după depunerea acestei plângeri, Parchetul de pe lângă Tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) a formulat acuzații, printre altele, pentru manipularea de sume de bani pentru activități de mediere și gestionare a imobilelor și a întreprinderilor de către o persoană fără autorizație profesională, contrar Legii Hoguet, pentru perioada cuprinsă între 11 aprilie 2012 și 24 ianuarie 2017.

25 Airbnb Ireland neagă că acționează în calitate de agent imobiliar și susține că Legea Hoguet este inaplicabilă pe motiv că este incompatibilă cu Directiva 2000/31.

26 În acest context, judecătorul de instrucție de la tribunal de grande instance de Paris nu este sigur dacă serviciul prestat de Airbnb Ireland trebuie calificat drept "serviciu al societății informaționale" în sensul directivei menționate și, în caz afirmativ, dacă aceasta se opune ca legea Hoguet să fie aplicată acestei societăți în litigiul principal sau dacă, dimpotrivă, directiva menționată nu se opune ca împotriva Airbnb Ireland să fie exercitată o acțiune penală pe baza acestei legi.

27 În aceste condiții, judecătorul de instrucție de la tribunal de grande instance de Paris a decis să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

"(1) Serviciile prestate în Franța de ... Airbnb Ireland prin intermediul unei platforme electronice gestionate din Irlanda beneficiază de libertatea de a presta servicii prevăzută la articolul 3 din [Directiva 2000/31]?

(2) Normele restrictive privind exercitarea profesiei de agent imobiliar în Franța stabilite prin [Legea Hoguet] sunt opozabile Airbnb Ireland?

Luarea în considerare a întrebărilor adresate

Admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

28 Airbnb Ireland susține că instanța de trimitere a considerat în mod greșit că activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare al Hoguet Law. Guvernul francez a exprimat același punct de vedere în cadrul ședinței.

29 În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate de o instanță națională în contextul factual și legislativ pe care această instanță este însărcinată să îl definească și a căror exactitate nu este de competența Curții, beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări adresate de o instanță națională numai în cazul în care este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, în cazul în care problema este ipotetică sau în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a da un răspuns util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și C-189/10, EU:C:2010:363, punctul 27).

30 În speță, astfel cum recunoaște guvernul francez, în esență, instanța de trimitere ridică problema opozabilității dispozițiilor Legii Hoguet față de Airbnb Ireland întrucât consideră implicit că serviciul de intermediere prestat de această societate intră în domeniul de aplicare material al acestei legi.

31 Cu toate acestea, nu reiese în mod vădit că interpretarea dată de instanța de trimitere legii Hoguet se opune în mod clar în lumina formulării dispozițiilor de drept național cuprinse în decizia de trimitere (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și C-189/10, EU:C:2010:363, punctul 28).

32 Airbnb Ireland susține în continuare că decizia de trimitere conține un rezumat al legislației naționale franceze și că aceasta ar fi trebuit să ia în considerare alte dispoziții ale acestei legislații. În ceea ce o privește, Comisia susține că această decizie este viciată de o lipsă de detalii faptice.

33 În speță, decizia de trimitere expune în mod succint, dar precis, contextul juridic național relevant, precum și originea și natura litigiului. Rezultă că instanța de trimitere a definit suficient contextul de fapt și de drept al cererii sale de interpretare a dreptului Uniunii și că a furnizat Curții toate informațiile necesare pentru a-i permite să răspundă în mod util la această cerere (Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse, C-237/04, EU:C:2006:197, punctul 19).

34 În aceste condiții, prezenta cerere de decizie preliminară nu poate fi considerată inadmisibilă în ansamblul său.

Observații preliminare

35 În observațiile lor, AHTOP și, respectiv, Comisia susțin că reglementarea în discuție în litigiul principal trebuie apreciată ținând seama nu numai de Directiva 2000/31, ci și de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO L 255, p. 22) și Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO L 319, p. 1).

36 În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care prevede cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție, revine acesteia din urmă sarcina de a furniza instanței naționale un răspuns care să îi fie util și care să îi permită să se pronunțe asupra cauzei cu care este sesizată. În acest context, Curtea poate extrage din ansamblul informațiilor furnizate de instanța națională, în special din motivarea deciziei de trimitere, legislația și principiile de drept al Uniunii care necesită o interpretare având în vedere obiectul litigiului principal, pentru a reformula întrebările adresate acesteia și pentru a interpreta toate dispozițiile de drept al Uniunii de care instanțele naționale au nevoie pentru a soluționa acțiunile pendinte în fața lor, chiar dacă aceste dispoziții nu sunt indicate în mod expres în aceste întrebări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Abcur, C-544/13 și C-545/13, EU:C:2015:481, punctele 33 și 34 și jurisprudența citată).

37 Cu toate acestea, este de competența exclusivă a instanței naționale să stabilească obiectul întrebărilor pe care dorește să le adreseze Curții. Astfel, în cazul în care cererea însăși nu relevă necesitatea reformulării acestor întrebări, Curtea nu poate, la cererea uneia dintre părțile interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, să examineze întrebări care nu i-au fost adresate de instanța națională. În cazul în care, având în vedere evoluțiile din cursul procedurii, instanța de trimitere ar considera că este necesar să obțină noi interpretări ale dreptului Uniunii, ar reveni acesteia sarcina de a sesiza din nou Curtea (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 11 iunie 2015, Berlington Hungary și alții, C-98/14, EU:C:2015:386, punctul 48 și jurisprudența citată).

38 În speță și în lipsa oricărei mențiuni a Directivelor 2005/36 și 2007/64 în întrebările adresate sau a oricăror alte explicații din decizia de trimitere care impun Curții să examineze interpretarea acestor directive pentru a răspunde în mod util instanței de trimitere, nu există niciun motiv pentru care Curtea să examineze argumentele referitoare la aceste directive, ceea ce ar avea drept consecință modificarea de către Curte a fondului întrebărilor adresate.

Prima întrebare

39 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că un serviciu de intermediere care, prin intermediul unei platforme electronice, este destinat să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali oaspeți cu gazde profesionale sau neprofesionale care oferă servicii de cazare pe termen scurt furnizând totodată un anumit număr de alte servicii, precum un format de prezentare a conținutului ofertei lor, un serviciu de fotografie, o asigurare de răspundere civilă și o garanție împotriva daunelor, un instrument de estimare a prețului de închiriere sau servicii de plată pentru aceste servicii de cazare, trebuie să fie calificat drept "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.

40 Cu titlu preliminar, trebuie precizat, în primul rând - și acest lucru nu este contestat de niciuna dintre părți și nici de celelalte părți interesate implicate în prezenta procedură -, că activitatea de intermediere în discuție în litigiul principal intră sub incidența noțiunii de "serviciu" în sensul articolului 56 TFUE și al Directivei 2006/123.

41 În al doilea rând, trebuie totuși amintit că, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123, această directivă nu se aplică în cazul în care dispozițiile sale intră în conflict cu o dispoziție a unui alt act al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau ale exercitării acesteia în cadrul anumitor servicii sau pentru anumite profesii.

42 Prin urmare, pentru a stabili dacă un serviciu precum cel în discuție în litigiul principal intră sub incidența Directivei 2006/123, astfel cum susțin AHTOP și guvernul francez, sau, dimpotrivă, sub incidența Directivei 2000/31, astfel cum susțin Airbnb Ireland, guvernele ceh și luxemburghez și Comisia, este necesar să se stabilească dacă un astfel de serviciu trebuie calificat drept "serviciu al societății informaționale", în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2000/31.

43 În această privință și ținând seama de perioada acoperită de faptele menționate în plângerea depusă de AHTOP și de procedura penală cu acțiune civilă accesorie pendinte în fața instanței de trimitere, definiția noțiunii de "serviciu al societății informaționale", prevăzută la articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, a fost menționată succesiv la articolul 1 primul paragraf punctul 2 din Directiva 98/34, iar apoi, începând cu 7 octombrie 2015, la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535. Această definiție nu a fost însă modificată la intrarea în vigoare, la 7 octombrie 2015, a Directivei 2015/1535, motiv pentru care în prezenta hotărâre se va face referire numai la această directivă.

44 În temeiul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, noțiunea de "serviciu al societății informaționale" acoperă "orice serviciu furnizat în mod normal contra cost, la distanță, prin mijloace electronice și la cererea individuală a unui destinatar de servicii".

45 În speță, instanța de trimitere arată, astfel cum reiese din punctul 18 de mai sus, că serviciul în discuție în litigiul principal, prin intermediul unei platforme electronice, este destinat să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, oaspeții potențiali cu gazdele profesioniste sau neprofesioniste care oferă servicii de cazare pe termen scurt, pentru a permite primilor să rezerve o locuință.

46 Rezultă, în primul rând, că acest serviciu este prestat în schimbul unei remunerații, chiar dacă remunerația primită de Airbnb Payments UK este colectată numai de la oaspete și nu și de la gazdă.

47 În continuare, în măsura în care gazda și oaspetele sunt conectați prin intermediul unei platforme electronice fără ca prestatorul de servicii de intermediere, pe de o parte, și gazda sau oaspetele, pe de altă parte, să fie prezenți în același timp, acest serviciu constituie un serviciu prestat electronic și la distanță. Într-adevăr, în niciun moment pe parcursul procesului de încheiere a contractelor între, pe de o parte, Airbnb Ireland sau Airbnb Payments UK și, pe de altă parte, gazda sau oaspetele, părțile nu intră în contact altfel decât prin intermediul platformei electronice Airbnb Ireland.

48 În sfârșit, serviciul în cauză este furnizat la cererea individuală a destinatarilor serviciului, întrucât implică atât punerea online a unei reclame de către gazdă, cât și o cerere individuală din partea clientului interesat de această reclamă.

49 Prin urmare, un astfel de serviciu îndeplinește cele patru condiții cumulative prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535 și, prin urmare, constituie, în principiu, un "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.

50 Cu toate acestea, astfel cum susțin părțile și celelalte părți interesate implicate în prezenta procedură, Curtea a statuat că, deși un serviciu de intermediere care îndeplinește toate aceste condiții constituie, în principiu, un serviciu distinct de serviciul ulterior la care se raportează și trebuie, prin urmare, să fie calificat drept "serviciu al societății informaționale", acest lucru nu poate fi valabil în cazul în care reiese că acest serviciu de intermediere face parte integrantă dintr-un serviciu global a cărui componentă principală este un serviciu care intră sub incidența unei alte calificări juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 40).

51 În speță, AHTOP susține, în esență, că serviciul furnizat de Airbnb Ireland face parte integrantă dintr-un serviciu global, a cărui componentă principală este furnizarea unui serviciu de cazare. În acest scop, aceasta susține că Airbnb Ireland nu se limitează la a pune în legătură două părți prin intermediul platformei sale electronice cu același nume, ci oferă, de asemenea, servicii suplimentare care sunt caracteristice unei activități de intermediere în tranzacțiile imobiliare.

52 Cu toate acestea, deși este adevărat că scopul serviciului de intermediere prestat de Airbnb Ireland este de a permite închirierea de locuințe - și este de notorietate că acesta intră sub incidența Directivei 2006/123 -, natura legăturilor dintre aceste servicii nu justifică abaterea de la calificarea acestui serviciu de intermediere drept "serviciu al societății informaționale" și, prin urmare, de la aplicarea Directivei 2000/31 acestuia.

53 Un astfel de serviciu de intermediere nu poate fi separat de tranzacția imobiliară propriu-zisă, în măsura în care are ca obiect nu numai furnizarea unui serviciu de cazare imediată, ci și, pe baza unei liste structurate a locurilor de cazare disponibile pe platforma electronică cu același nume și care corespund criteriilor selectate de persoanele care caută o cazare pe termen scurt, furnizarea unui instrument care să faciliteze încheierea de contracte privind interacțiunile viitoare. Crearea unei astfel de liste în beneficiul atât al gazdelor care au locuințe de închiriat, cât și al persoanelor care caută acest tip de locuință constituie caracteristica esențială a platformei electronice gestionate de Airbnb Ireland.

54 În această privință, datorită importanței sale, compilarea ofertelor într-un format armonizat, împreună cu instrumentele de căutare, de localizare și de comparare a acestor oferte, constituie un serviciu care nu poate fi considerat ca fiind doar accesoriu față de un serviciu global care face obiectul unei clasificări juridice diferite, și anume furnizarea unui serviciu de cazare.

55 În plus, un serviciu precum cel furnizat de Airbnb Ireland nu este în niciun caz indispensabil pentru prestarea de servicii de cazare, atât din punctul de vedere al oaspeților, cât și al gazdelor care îl utilizează, întrucât aceștia din urmă au la dispoziție o serie de alte canale, uneori vechi, precum agențiile imobiliare, anunțurile clasificate, fie pe suport de hârtie, fie în format electronic, sau chiar site-urile de închiriere de imobile. În această privință, simplul fapt că Airbnb Ireland se află în concurență directă cu aceste alte canale, oferind utilizatorilor săi, atât gazde, cât și oaspeți, un serviciu inovator bazat pe particularitățile activității comerciale în societatea informațională, nu permite să se deducă că acesta este indispensabil pentru prestarea unui serviciu de cazare.

56 În sfârșit, nu reiese nici din decizia de trimitere, nici din înscrisurile depuse la dosar, că Airbnb Ireland stabilește sau limitează cuantumul chiriilor percepute de gazdele care utilizează această platformă. Cel mult, aceasta le pune la dispoziție un instrument opțional de estimare a prețului chiriei ținând seama de mediile pieței preluate de pe această platformă, lăsând responsabilitatea stabilirii chiriei exclusiv în sarcina gazdei.

57 Ca atare, rezultă că un serviciu de intermediere precum cel furnizat de Airbnb Ireland nu poate fi considerat ca făcând parte integrantă dintr-un serviciu global a cărui componentă principală este furnizarea de cazare.

58 Niciunul dintre celelalte servicii menționate la punctul 19 de mai sus, luate împreună sau izolat, nu aduce atingere acestei constatări. Dimpotrivă, aceste servicii au un caracter accesoriu, având în vedere că, pentru gazde, ele nu constituie un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc de a beneficia de serviciul de intermediere furnizat de Airbnb Ireland sau de a oferi servicii de cazare în cele mai bune condiții (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 februarie 2008, Part Service, C-425/06, EU:C:2008:108, punctul 52; din 10 noiembrie 2016, Baštová, C-432/15, EU:C:2016:855, punctul 71, și din 4 septembrie 2019, KPC Herning, C-71/18, EU:C:2019:660, punctul 38).

59 În primul rând, acesta este cazul în ceea ce privește faptul că, pe lângă activitatea sa de punere în legătură a gazdelor și a oaspeților prin intermediul platformei electronice cu același nume, Airbnb Ireland pune la dispoziția gazdelor un format de prezentare a conținutului ofertei lor, un serviciu opțional de fotografiere a proprietății închiriate și un sistem de evaluare a gazdelor și a oaspeților care este disponibil pentru gazdele și oaspeții viitori.

60 Astfel de instrumente fac parte din modelul de colaborare inerent platformelor de intermediere, care permite, în primul rând, celor care caută cazare să facă o alegere în deplină cunoștință de cauză dintre ofertele de cazare propuse de gazdele de pe platformă și, în al doilea rând, gazdelor să fie pe deplin informate cu privire la fiabilitatea oaspeților cu care s-ar putea angaja.

61 În continuare, acesta este cazul în ceea ce privește faptul că Airbnb Payments UK, o societate din cadrul grupului Airbnb, este responsabilă de colectarea chiriilor de la oaspeți și apoi de transferul acestor chirii către gazde, în conformitate cu condițiile stabilite la punctul 19 de mai sus.

62 Astfel de condiții de plată, care sunt comune unui număr mare de platforme electronice, reprezintă un instrument de securizare a tranzacțiilor dintre gazde și oaspeți, iar prezența lor nu poate modifica, în sine, natura serviciului de intermediere, în special atunci când aceste condiții de plată nu sunt însoțite, direct sau indirect, de un control al prețurilor pentru furnizarea de cazare, astfel cum s-a arătat la punctul 56 de mai sus.

63 În sfârșit, nici faptul că Airbnb Ireland oferă gazdelor o garanție împotriva daunelor și, opțional, o asigurare de răspundere civilă nu este de natură să modifice calificarea juridică a serviciului de intermediere furnizat de această platformă.

64 Chiar luate împreună, serviciile, opționale sau nu, furnizate de Airbnb Ireland și menționate la punctele 59-63 de mai sus nu pun în discuție caracterul distinct al serviciului de intermediere prestat de această societate și, prin urmare, calificarea sa drept "serviciu al societății informaționale", întrucât nu modifică în mod substanțial caracteristicile specifice ale acestui serviciu. În această privință, este, de asemenea, paradoxal faptul că astfel de servicii auxiliare cu valoare adăugată furnizate de o platformă electronică clienților săi, în special pentru a se distinge de concurenții săi, pot, în lipsa unor elemente suplimentare, să conducă la modificarea naturii și, prin urmare, a calificării juridice a activității acestei platforme, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46 din concluzii.

65 În plus, și contrar celor susținute de AHTOP și de guvernul francez, normele de funcționare a unui serviciu de intermediere precum cel furnizat de Airbnb nu pot fi asimilate celor ale serviciului de intermediere care a dat naștere hotărârilor din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi (C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 39), și din 10 aprilie 2018, Uber France (C-320/16, EU:C:2018:221, punctul 21).

66 În afară de faptul că aceste hotărâri au fost pronunțate în contextul specific al transportului urban de călători căruia i se aplică articolul 58 alineatul (1) TFUE și că serviciile furnizate de Airbnb Ireland nu sunt comparabile cu cele care au fost în discuție în cauzele care au dat naștere hotărârilor menționate la punctul anterior, serviciile auxiliare menționate la punctele 59-63 de mai sus nu fac dovada aceluiași nivel de control constatat de Curte în aceste hotărâri.

67 Astfel, Curtea a arătat în aceste hotărâri că Uber a exercitat o influență decisivă asupra condițiilor în care au fost prestate serviciile de transport de către șoferii neprofesioniști care utilizau aplicația pusă la dispoziția lor de această societate (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Asociación Profesional Elite Taxi, C-434/15, EU:C:2017:981, punctul 39, și Hotărârea din 10 aprilie 2018, Uber France, C-320/16, EU:C:2018:221, punctul 21).

68 Elementele menționate de instanța de trimitere și reamintite la punctul 19 de mai sus nu demonstrează că Airbnb Ireland exercită o influență atât de decisivă asupra condițiilor de prestare a serviciilor de cazare la care se referă serviciul său de intermediere, cu atât mai mult cu cât Airbnb Ireland nu determină, direct sau indirect, prețul de închiriere practicat, astfel cum s-a stabilit la punctele 56 și 62 de mai sus, și cu atât mai puțin selectează gazdele sau locuințele oferite spre închiriere pe platforma sa.

69 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31, care face trimitere la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, trebuie interpretat în sensul că un serviciu de intermediere care, prin intermediul unei platforme electronice, este destinat să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali oaspeți cu gazde profesioniste sau neprofesioniste care oferă servicii de cazare pe termen scurt, furnizând totodată un anumit număr de servicii auxiliare acestui serviciu de intermediere, trebuie calificat drept "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.

A doua întrebare

Jurisdicție

70 Guvernul francez susține că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la a doua întrebare, în măsura în care instanța de trimitere solicită Curții de Justiție să decidă dacă activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare material al Hoguet Law și, prin urmare, să interpreteze dreptul francez.

71 Cu toate acestea, din formularea celei de a doua întrebări reiese că instanța de trimitere nu solicită astfel Curții dacă Legea Hoguet se aplică activităților Airbnb Ireland, ci dacă această lege, pe care o consideră restrictivă pentru libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale, este opozabilă acestei societăți.

72 Această întrebare, care este strâns legată de competența acordată statelor membre la articolul 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31 de a deroga de la principiul liberei prestări a serviciilor societății informaționale și de obligația acestor state membre de a notifica Comisiei și statului membru în cauză măsurile care aduc atingere acestui principiu, astfel cum prevede articolul 3 alineatul (4) litera (b) din această directivă, este o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii.

73 Prin urmare, Curtea are competența de a răspunde la această întrebare.

Admisibilitate

74 Cu titlu subsidiar, Guvernul francez susține că, întrucât instanța de trimitere nu a stabilit că activitățile Airbnb Ireland intră în domeniul de aplicare material al Legii Hoguet, a doua întrebare a acesteia nu expune motivele pentru care nu este sigură cu privire la interpretarea Directivei 2000/31 și nu identifică legătura pe care această instanță o stabilește între această directivă și Legea Hoguet. Prin urmare, aceasta nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție și, în consecință, este inadmisibilă.

75 În această privință, astfel cum s-a arătat la punctul 30 de mai sus, reiese din a doua întrebare că, potrivit instanței de trimitere, serviciul de intermediere furnizat de Airbnb Ireland prin intermediul platformei electronice cu același nume intră în domeniul de aplicare material al acestei legi.

76 În plus, făcând referire la caracterul restrictiv al acestei legi în ceea ce privește servicii precum serviciul de intermediere în discuție în litigiul principal și la principiul liberei prestări a serviciilor societății informaționale, recunoscut la articolele 1 și 3 din Directiva 2000/31, expunând în același timp dificultățile de interpretare a acestei directive în ceea ce privește chestiunea dacă o reglementare națională precum Legea Hoguet poate fi opusă Airbnb Ireland, instanța de trimitere îndeplinește cerințele minime prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură.

77 În consecință, a doua întrebare este admisibilă.

Substanță

78 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții de Justiție să stabilească dacă legislația în discuție în litigiul principal este opozabilă Airbnb Ireland.

79 Această întrebare este determinată de argumentul Airbnb Ireland privind incompatibilitatea dispozițiilor din Hoguet Law în discuție în litigiul principal cu Directiva 2000/31 și, în special, de faptul că Republica Franceză nu a îndeplinit condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din această directivă, care permit statelor membre să adopte măsuri care restrâng libertatea de a presta servicii ale societății informaționale.

80 Prin urmare, a doua întrebare trebuie interpretată în sensul că solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri penale însoțite de o acțiune civilă accesorie, un particular se poate opune aplicării în ceea ce îl privește a unor măsuri ale unui stat membru care restrâng libera prestare a unui serviciu al societății informaționale pe care acest particular îl furnizează dintr-un alt stat membru, atunci când aceste măsuri nu îndeplinesc toate condițiile prevăzute de această dispoziție.

81 Cu titlu preliminar, trebuie observat că reglementarea în discuție în litigiul principal, astfel cum subliniază instanța de trimitere, restrânge libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale.

82 În primul rând, cerințele Legii Hoguet menționate de instanța de trimitere, în principal obligația de a deține o autorizație profesională, privesc accesul la activitatea de punere în legătură a gazdelor care dispun de locuri de cazare și a persoanelor care caută acest tip de cazare în sensul articolului 2 litera (h) punctul (i) din Directiva 2000/31 și nu fac parte din niciuna dintre categoriile excluse menționate la articolul 2 litera (h) punctul (ii) din această directivă. În al doilea rând, acestea se aplică, printre altele, prestatorilor de servicii stabiliți în alte state membre decât Republica Franceză, îngreunând astfel prestarea serviciilor acestora în Franța.

83 În temeiul articolului 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, statele membre pot, în ceea ce privește un anumit serviciu al societății informaționale care intră în domeniul coordonat, să ia măsuri care derogă de la principiul libertății de a furniza servicii ale societății informaționale, sub rezerva a două condiții cumulative.

84 În primul rând, potrivit articolului 3 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2000/31, măsura restrictivă în cauză trebuie să fie necesară în interesul ordinii publice, al protecției sănătății publice, al siguranței publice sau al protecției consumatorilor, trebuie să fie luată împotriva unui serviciu al societății informaționale care aduce atingere efectiv acestor obiective sau care constituie un risc serios și grav pentru aceste obiective și, în sfârșit, trebuie să fie proporțională cu aceste obiective.

85 În al doilea rând, potrivit articolului 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din directiva menționată, înainte de a lua măsurile în cauză și fără a aduce atingere procedurilor judiciare, inclusiv procedurilor preliminare și actelor efectuate în cadrul unei anchete penale, statul membru în cauză trebuie să notifice Comisiei și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit furnizorul de servicii în cauză intenția sa de a adopta măsurile restrictive în cauză.

86 În ceea ce privește a doua condiție, guvernul francez admite că Legea Hoguet nu a dat naștere unei notificări din partea Republicii Franceze nici către Comisie, nici către statul membru de stabilire a Airbnb Ireland, și anume Irlanda.

87 Trebuie precizat de la început că faptul că această lege este anterioară intrării în vigoare a Directivei 2000/31 nu poate avea drept consecință exonerarea Republicii Franceze de obligația sa de notificare. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 118 din concluzii, legiuitorul Uniunii nu a prevăzut o derogare care să autorizeze statele membre să mențină măsuri anterioare acestei directive și care ar putea restrânge libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale fără a respecta condițiile prevăzute în acest scop de directiva menționată.

88 Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă neîndeplinirea de către un stat membru a obligației sale de notificare prealabilă a măsurilor care restrâng libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale provenind dintr-un alt stat membru, prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 face ca reglementarea în cauză să devină inopozabilă particularilor, în același mod în care are această consecință neîndeplinirea de către un stat membru a obligației sale de notificare prealabilă a normelor tehnice, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, EU:C:1996:172, punctul 54).

89 În această privință, este necesar să se amintească, în primul rând, că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 impune statelor membre obligația specifică de a notifica Comisiei și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit furnizorul de servicii în cauză intenția lor de a adopta măsuri care restrâng libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale.

90 Prin urmare, din punctul de vedere al conținutului său, obligația prevăzută de această dispoziție este suficient de clară, precisă și necondiționată pentru a-i conferi efect direct și, prin urmare, poate fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, EU:C:1996:172, punctul 44).

91 În al doilea rând, este unanim recunoscut că, astfel cum rezultă din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31 coroborat cu considerentul 8 din această directivă, obiectivul acesteia este de a asigura libera prestare a serviciilor societății informaționale între statele membre. Acest obiectiv este urmărit prin intermediul unui mecanism de control al măsurilor de natură să îi aducă atingere, care permite atât Comisiei, cât și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit furnizorul de servicii în cauză să se asigure că aceste măsuri sunt necesare pentru îndeplinirea unor motive imperative de interes general.

92 În plus, astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (6) din această directivă, Comisia, care este însărcinată să examineze fără întârziere compatibilitatea cu dreptul Uniunii a măsurilor notificate, este obligată, atunci când ajunge la concluzia că măsurile propuse sunt incompatibile cu dreptul Uniunii, să solicite statului membru în cauză să se abțină de la adoptarea acestor măsuri sau să pună capăt de urgență măsurilor în cauză. Astfel, în cadrul acestei proceduri, Comisia poate evita adoptarea sau cel puțin menținerea unor obstacole în calea schimburilor comerciale contrare TFUE, în special prin propunerea de modificare a măsurilor naționale în cauză (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, EU:C:1996:172, punctul 41).

93 Este adevărat, astfel cum susține în special guvernul spaniol și astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (6) din Directiva 2000/31, că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din această directivă, spre deosebire de articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, nu impune în mod formal nicio obligație de standstill unui stat membru care intenționează să adopte o măsură care restrânge libertatea de a furniza un serviciu al societății informaționale. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat la punctul 89 de mai sus, cu excepția cazurilor urgente justificate în mod corespunzător, statul membru în cauză trebuie să notifice în prealabil Comisiei și statului membru pe teritoriul căruia este stabilit furnizorul de servicii în cauză intenția sa de a adopta o astfel de măsură.

94 Având în vedere aspectele ridicate la punctele 89-92 de mai sus, obligația de notificare prealabilă instituită la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 nu este o simplă obligație de informare, comparabilă cu cea în discuție în cauza care a dat naștere Hotărârii din 13 iulie 1989, Enichem Base și alții (380/87, EU:C:1989:318, punctele 19-24), ci mai degrabă o cerință procedurală esențială care justifică inopozabilitatea față de particulari a măsurilor nenotificate care restrâng libertatea de a furniza un serviciu al societății informaționale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, EU:C:1996:172, punctele 49 și 50).

95 În al treilea rând, extinderea la Directiva 2000/31 a soluției adoptate de Curte în Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International (C-194/94, EU:C:1996:172), în ceea ce privește Directiva 2015/1535, este cu atât mai justificată, astfel cum a subliniat în mod corect Comisia în cadrul ședinței, prin faptul că obligația de notificare prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, precum măsura în discuție în cauza care a dat naștere acestei hotărâri nu urmărește să împiedice un stat membru să adopte măsuri care intră în domeniul său de competență și care ar putea afecta libera prestare a serviciilor, ci să împiedice un stat membru să aducă atingere, în principiu, competenței statului membru în care este stabilit prestatorul serviciului societății informaționale în cauză.

96 Din cele de mai sus rezultă că neîndeplinirea de către un stat membru a obligației sale de notificare a unei măsuri care restrânge libertatea de a furniza un serviciu al societății informaționale prestat de un operator stabilit pe teritoriul unui alt stat membru, prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, face ca această măsură să fie inopozabilă particularilor (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 30 aprilie 1996, CIA Security International, C-194/94, EU:C:1996:172, punctul 54).

97 În această privință, trebuie, de asemenea, subliniat că, la fel ca în cazul normelor tehnice a căror notificare nu a fost efectuată de statul membru în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, faptul că o măsură nenotificată care restrânge libertatea de a furniza servicii ale societății informaționale este inaplicabilă poate fi invocat nu numai în cadrul unei proceduri penale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C-336/14, EU:C:2016:72, punctul 84), ci și într-un litigiu între persoane fizice (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 27 octombrie 2016, James Elliott Construction, C-613/14, EU:C:2016:821, punctul 64 și jurisprudența citată).

98 Prin urmare, în cadrul unei proceduri precum cea în discuție în litigiul principal, în care, în cadrul unei acțiuni în fața unei instanțe penale, o persoană urmărește să obțină de la o altă persoană repararea unui prejudiciu care își are originea în infracțiunea urmărită, neîndeplinirea de către un stat membru a obligației de notificare a acestei infracțiuni, prevăzută la articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31, face ca dispoziția națională care prevede această infracțiune să nu fie opozabilă persoanei urmărite penal și permite acesteia să invoce această neîndeplinire, nu numai în cadrul acțiunii penale îndreptate împotriva acestei persoane, ci și în cadrul cererii de despăgubiri formulate de persoana care s-a constituit parte civilă.

99 Având în vedere că Republica Franceză nu a notificat Legea Hoguet și ținând seama de caracterul cumulativ al condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (4) din Directiva 2000/31, amintite la punctele 84 și 85 de mai sus, trebuie să se considere că această lege nu poate, sub nicio formă, să fie aplicată unui particular aflat într-o situație precum cea a Airbnb Ireland în litigiul principal, indiferent dacă această lege îndeplinește celelalte condiții prevăzute de această dispoziție.

100 Având în vedere cele de mai sus, răspunsul la a doua întrebare constă în faptul că articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri penale însoțite de o acțiune civilă accesorie, un particular se poate opune aplicării în ceea ce îl privește a unor măsuri ale unui stat membru care restrâng libertatea de a presta un serviciu al societății informaționale pe care acest particular îl prestează dintr-un alt stat membru, atunci când aceste măsuri nu au fost notificate în conformitate cu această dispoziție.

Costuri

101 Întrucât prezenta procedură constituie, pentru părțile din litigiul principal, o etapă în acțiunea pendinte în fața instanței de trimitere, decizia cu privire la cheltuielile de judecată aparține acestei instanțe. Costurile ocazionate de depunerea observațiilor la Curte, altele decât cheltuielile acestor părți, nu sunt recuperabile.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) hotărăște:

1. Articolul 2 litera (a) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă ("Directiva privind comerțul electronic"), care face trimitere la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale trebuie interpretată în sensul că un serviciu de intermediere care, prin intermediul unei platforme electronice, urmărește să pună în legătură, în schimbul unei remunerații, potențiali oaspeți cu gazde profesionale sau neprofesionale care oferă cazare pe termen scurt, furnizând totodată un anumit număr de servicii auxiliare acestui serviciu de intermediere, trebuie calificat drept "serviciu al societății informaționale" în sensul Directivei 2000/31.
2. Articolul 3 alineatul (4) litera (b) a doua liniuță din Directiva 2000/31 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri penale însoțite de o acțiune civilă accesorie, un particular se poate opune aplicării în ceea ce îl privește a unor măsuri ale unui stat membru care restrâng libertatea de a presta un serviciu al societății informaționale pe care acest particular îl prestează dintr-un alt stat membru, atunci când aceste măsuri nu au fost notificate în conformitate cu această dispoziție.