Platformele digitale în UE: Explicarea statutului juridic al Airbnb

Clasificarea platformelor digitale a devenit o problemă juridică fundamentală în anii '20, în special în sectoarele în care cadrele de reglementare tradiționale se intersectează cu inovarea tehnologică. Una dintre cele mai dezbătute întrebări este dacă platformele precum Airbnb ar trebui să fie considerate doar "servicii ale societății informaționale" în temeiul Directivei 2015/1535 sau dacă ar trebui să facă obiectul reglementărilor naționale care reglementează serviciile imobiliare și de ospitalitate, astfel încât să se spună că sunt furnizori finali de servicii. Această distincție influențează obligațiile impuse acestor platforme și măsura în care autoritățile naționale pot reglementa operațiunile acestora.

Cadrul de reglementare al UE

Directiva 2015/1535 definește un "serviciu al societății informaționale" ca unul care este:

1. Prevăzut pentru remunerație,
2. La distanță,
3. Prin mijloace electronice,
4. La cererea individuală a unui destinatar.

În general, statele membre ale UE nu pot impune restricții arbitrare asupra acestor servicii, inclusiv solicitarea unei autorizații sau licențe prealabile pentru furnizori, cu excepția cazurilor excepționale, în urma unei proceduri speciale care implică notificarea Comisiei Europene.

În schimb, serviciile care nu se încadrează în această clasificare, cum ar fi închirierea de bunuri imobiliare sau serviciile de ospitalitate, pot fi supuse reglementărilor naționale, inclusiv licențierea, impozitarea și conformitatea cu legile locale care reglementează utilizarea proprietății. Aceste cerințe variază de la țară la țară în cadrul UE.

Cauza Airbnb: examinare juridică (C-390/18)

În decembrie 2019, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a abordat această problemă în Airbnb Irlanda UC v. AHTOP (Cauza C-390/18). Cauza a apărut în urma unei contestații din partea unei asociații franceze de turism, AHTOP, care a susținut că Airbnb ar trebui să facă obiectul reglementărilor naționale aplicabile agenților imobiliari.

CJUE s-a pronunțat în favoarea Airbnb, concluzionând că serviciul său principal constă în furnizarea unui "serviciu al societății informaționale" mai degrabă decât a unui serviciu imobiliar. Curtea a ajuns la această concluzie pe baza mai multor factori-cheie:

1. Airbnb acționează ca un intermediar între gazde și oaspeți prin intermediul unei platforme digitale.
2. Aceasta nu stabilește prețurile de închiriere și nu impune condiții specifice pentru contractele de închiriere. Aceasta nu este implicată în compoziția produsului final. 
3. Aceasta nu deține sau administrează proprietățile listate pe platforma sa.
4. Nu furnizează în mod direct servicii de ospitalitate, cum ar fi curățenie, întreținere sau recepție.
5. Aceasta nu impune gazdelor să obțină autorizații sau calificări specifice în afara respectării legislației locale.

Pe baza acestor factori, Curtea a hotărât că serviciul principal al Airbnb este intermedierea și că acesta este distinct de furnizarea efectivă de locuințe de închiriat și ar trebui clasificat ca serviciu al societății informaționale. Prin urmare, Airbnb beneficiază de protecția oferită de Directiva 2000/31 (Directiva privind comerțul electronic), care limitează capacitatea statelor membre de a impune reglementări restrictive fără a adera la procedurile de notificare ale UE.

Implicații pentru platformele digitale

Hotărârea CJUE are implicații semnificative pentru platformele digitale care operează în sectoarele de cazare și servicii. Spre deosebire de Uber, care a fost clasificat ca serviciu de transport, nefiind recunoscut ca SSI din cauza implicării sale în formarea prețurilor și a produselor și a controlului său asupra șoferilor și tarifelor, Airbnb nu exercită un control similar asupra proprietarilor de imobile și asupra condițiilor de închiriere și nici Airbnb nu controlează prețurile. Prin urmare, acesta a fost recunoscut mai degrabă ca intermediar decât ca furnizor de servicii imobiliare.

Cu toate acestea, această decizie nu se aplică în mod universal tuturor platformelor. Clasificarea depinde de criterii specifice, inclusiv:

1. dacă platforma exercită control asupra furnizorilor de servicii (de exemplu, prin stabilirea prețurilor, dictarea condițiilor sau gestionarea operațiunilor).
2. dacă platforma oferă în mod direct servicii de bază, în afară de stabilirea de contacte (de exemplu, deținerea de bunuri, oferirea de servicii de transport sau întreținerea de proprietăți de închiriat).
3. Dacă furnizorii de servicii (de exemplu, gazdele sau conducătorii auto) pot funcționa independent în afara platformei.
4. dacă furnizorul de servicii încearcă să eludeze legislația aplicabilă (privind licențierea, înregistrarea etc.).

Curtea s-a pronunțat diferit în alte cazuri, cum ar fi Uber, în care s-a considerat că societatea joacă un rol esențial în organizarea și furnizarea serviciilor de transport. În mod similar, în cauza Aplicația Star Taxi CJUE a examinat rolul unei aplicații de transport de persoane și a stabilit că aceasta constituie un serviciu de informații sau un furnizor de servicii de transport.

Astfel, clasificarea juridică a platformelor digitale depinde în mare măsură de modelul lor operațional și de nivelul de control asupra furnizorilor de servicii. Cazul Airbnb demonstrează că platformele care funcționează în principal ca intermediari, fără să stabilească prețuri sau să dicteze condițiile esențiale ale serviciilor, pot fi calificate drept servicii ale societății informaționale în temeiul legislației UE. Cu toate acestea, platformele care exercită un control semnificativ asupra furnizării serviciilor - cum ar fi Uber - pot fi clasificate drept furnizori de servicii supuși unor reglementări naționale mai stricte.